duminică, 25 martie 2018

Poveștile muntelui


- Ia ge la muma, iși. Vez’ că arge rău, că acu’ îl luai ge pe vatră.
- Mulțam, mătușe! Dau să mă înfig în castronul de pământ în care aburea laptele cu mămăligă și doar aburul fierbinte mă opri din traictoria pe care mă lansasem. Vorbele tușei... trecuseră ca vântul pe lângă urechi și bătrâna văzu asta. Zămbi înțelept și nu zise nimic.
- Hai, să-ț zâc șe mi-a adus Dumnezău amince, că ieu... mă mai lasă capu’ ăsta. Eh, batrână cu jințî ge lână. Șe ce uiț așa la minie?
- Păi... trebuie să recunosc, mătușe, că râsul matale este...
- Lasă că sciu. Mi-or mai zâs, zâci că-s vrăjâtoare, nu? Și avea dreptate, avea un râs de îți îngheța spinarea și de nu aș fi cunoscut-o de atâta vreme cred că nu îi ascultam acum poveștile. Bine, acum... mătușa asta este oale și ulcele și îmi pare rău că nu am ajuns să o văd înainte să-și dea sufletul. Întrebase de mine și a rugat pe văru-su să-mi zică câteva vorbe. Le-am auzit și... asta însă este altă poveste.
- Am vrut să zic altceva dar nu contează. Ia să aud, ce spuneai de povestea aia?
- O venit într-o sară, numa’ șe mulsasără oile. Îl trăjea calu’ după iel, așa... d-un pișor. Să minunau toț cum ge mai trăia, că iera plin dă sânje. Iera tot o rană, nu aveai un să pui dejetu, nu alta. L-or dus în stână șî l-or oblojit cum să prișepeau și ei, cu leacuri gin pădure. L-or uns cu său după șe l-or spalat bine muierile ge la stână, cu zamă ge pedicuță cu ciuperși și l-or învelit în foi mari ge căftălan. Fir-ai tu ge câne, că nu mai tași! Ni, mă! La oi, n-auz!
- O veni vreo jivină, că apune soarele, iar pădurile astea au de toate. Castronul opunea o rezistență eroică dar își găsise adversar pe măsură, era prea bun. Simplu dar cu un gust de nedescris.
- Nu vin acu, mai la miezu’ nopțî, le sciu eu bine. Acum... normal era să-mi rămână în gât mâncarea dar odată ce începi să cunoști locurile, nimic nu te mai miră. Nici oamenii locului nu te fac să faci un pas în spate. Îi înțelegi.
- Și cum a rămas cu străinul?
- Ia șî mâncă, lasă-mă să zâc. Na, c-o tăcut. Da, o lună o zăcut în stână șî când o făcut ochi a întrebat ge desajii lui. Îi pusasă tata bine, afară, că nu s-or uitat în iele. O înșeput a umbla pă păreți, zâșeai că acu află cum să merje. Da... tot nu iera întremat cum trebe șî sara, după șe terminau trebile, îl mai sprijinea ăl bătrân, moșu, cum îi zâșam cân’ ieram io mică. Eh, într-o sară sta tata prin obor, iera mic pe atunși, șî alerga după un pui de cânie cân’ de-odat’ sare la iel ursu’. Ge unge apărusă... nime nu văzusă. Moșu iera mai sus, pe culme, că pierdusă niștă oi, muma cu ale iei.. nima p-acole. Na, șî cân’ o văzut ursu’ o înșeput a țâpa ca nebunu’ ge teamă. O ieșât străinu’ ca vântu’ gin stână șî s-o repezât la fiară. Mă, zâșea tata c-avea doar cuțâtu’, unu lung cu două muchii, că avea să afle că-l avuse în desaji. Nu l-o dovedit pe urs da’ l-o pus pe fugă. Șî uice-așa o văzut tata moarcea cu ochii. O albit câta atunși. Ni, mă! Iar o inșeput să urle nebunu’ ăsta.
- Și străinul? Cine era?
- Eeee, nu o vrut tata să spună, că o aflat dar l-o pus să jure că tașe. Ș-o tăcut până o murit. Atunși a zâs da m-am legat să nu spun. Și privirea bătrânei spunea că nu ar vorbi oricât aș încerca să o descos așa că nu insist, nu are rost.
- Măcar spui cum a aflat?
- Eh, o văzut cuțâtu’, avea un semn pe iel, așa o înțăles șine iera. Mai pun în blidu' ăla? Că parcă ai fi fujit d-acasă, mumă.
- Pune mătușe, că e prea bun. Nu-s fugit doar caut și eu ce nu am.
- Uităce-n ochii mei cân’ îț zâc, șe vrei tu nu găsăsci p-iși. Iși doar răsuflă șî sufletu’ câta, ge dus crușea o duși păste tot, p-iși doar ce hodini câta ca s-o urși mai ușor pe munce.