miercuri, 21 iunie 2017

Poveștile munților



- Și Ana?
- Șe-i cu ea?
- Păi... mă lași așa, cu ochii în Soare?! Trebuie să alerg după dumneata, că altfel... cine știe când mai ajung pe aici.
- Șine scie da’... poace că nici nu o-i mai fi, ca Gheorghe, zise zâmbind în colțul gurii. Nu prea era zâmbetul lui, cam trist, mai mult un rânjet al unui om care știe că nu mai are multe zile. Râse zgomotos, cu o poftă nebună, de parcă era prima oară când făcea asta. Cred că acum descoperă cum se râde, îmi zic.
- Apăi... vezi tu, baiece, fata asta... o murit.
- Și jăndaru’?
- Dă-l în mă-sa, ge nenorocit! O pus mâna pe iel. L-o jupuit, să zâce. În Godeanu l-o dus, pe sub Piatra Sturului, așa povescea al batrân, al lu tată-miu. Cică l-o târât după cal pân acolo șî l-o legat ge un copac, după șe l-o jupuit ge piele șî o privit cum l-or mâncat lupii. Io zâc că... se opri din povestit și scoase din buzunar un pachet de țigări, mototolit ca vai de el, parcă tras după cal, scoase o țigară pe care o privi atent înainte sa o aprindă, citind cumva ce avea să spună chiar în țigară. Din fumul gros de tutun vocea bătrânului se auzi ca venită din alte vremi.
- Io nu-l lăsam așa ușor, mă copile.
- Asta a fost ceva ușor?!
- He he heeee, păi da! Tu ai copil, dară, așa?
- Am.
- Atunci șci ce vreu să zâc. Zise cu ochii fix într-ai mei. Da, știam ce vrea să zică și până să mă dezmeticesc iar plecă. Mă uit după moș de parcă el este Gheorghe dar nu-l urmăresc, simțisem că nu mai avea chef așa că plec într-ale mele și mă uit spre creastă de unde venea negura. Mă prinde ploaia așa că, ori ajung în vale, la izvoare, și dorm în ruina aia de îi spune cabană, ori mă duc spre stână și poate are moșul toane bune și mai povestește.

marți, 17 ianuarie 2017

       Mă întreabă amicii de ce merg pe munte. Știu, știu, intrebarea clasică dar care ne face pe mulți să dăm răspunsuri cât mai pompoase, cu citate sofisticate și exemple de tot felul. Ei bine, fiecare are motivul său, bine determinat, înțepenit zdravăn în modul de viață. Exact! Este mod de viață pentru mulți, majoritatea cred. Unii aleg calea asta, a muntelui, pentru că il consideră un izvor de sănătate, alții pentru peisaj sau liniste, sau toate la un loc. Unii il cațără, alții călătoresc... sau merg să facă zgomot (despre ăștia nu vorbesc că mă enervez și nu face bine la zen). Motivele sunt multe și variate dar să revin la mine. Mmmm... eu... merg pur și simplu. Mă atrage continu de parcă aș fi legat cumva de el. Tot ce fac are legătură cu el sau măcar incerc să ajung cât de des pot. Nu concep viața mea fără el, muntele.  Nu pot să stau departe de el prea mult timp, o iau razna, nu te mai ințelegi cu mine (bine, nu în sensul urât al cuvântului), sunt dependent. Și ca mine mai sunt mulți. Merg pentru că acolo mă simt acasă. Acolo totul este simplu. Acolo îmi sunt simțurile ascuțite la maxim din dorința de a absorbi tot, sunete, imagini, mirosuri, zgomote. Mai merg pentru liniștea lui și liniștea ce mi-o insuflă, pentru mirosul pădurii incălzite de Soare, pentru apa rece din cascade și lacuri, pentru iarba aia rece de pe culmi, pentru abrupturi, plaiuri, văi, chei, doline, peșteri sau avene. Merg pentru că îl vreau și, fără modestie, mă simt ca fiind o extensie a lui iar el, muntele este cu mine aici, acum, când scriu.
                                                                Ăsta este motivul: