duminică, 25 martie 2018

Poveștile muntelui


- Ia ge la muma, iși. Vez’ că arge rău, că acu’ îl luai ge pe vatră.
- Mulțam, mătușe! Dau să mă înfig în castronul de pământ în care aburea laptele cu mămăligă și doar aburul fierbinte mă opri din traictoria pe care mă lansasem. Vorbele tușei... trecuseră ca vântul pe lângă urechi și bătrâna văzu asta. Zămbi înțelept și nu zise nimic.
- Hai, să-ț zâc șe mi-a adus Dumnezău amince, că ieu... mă mai lasă capu’ ăsta. Eh, batrână cu jințî ge lână. Șe ce uiț așa la minie?
- Păi... trebuie să recunosc, mătușe, că râsul matale este...
- Lasă că sciu. Mi-or mai zâs, zâci că-s vrăjâtoare, nu? Și avea dreptate, avea un râs de îți îngheța spinarea și de nu aș fi cunoscut-o de atâta vreme cred că nu îi ascultam acum poveștile. Bine, acum... mătușa asta este oale și ulcele și îmi pare rău că nu am ajuns să o văd înainte să-și dea sufletul. Întrebase de mine și a rugat pe văru-su să-mi zică câteva vorbe. Le-am auzit și... asta însă este altă poveste.
- Am vrut să zic altceva dar nu contează. Ia să aud, ce spuneai de povestea aia?
- O venit într-o sară, numa’ șe mulsasără oile. Îl trăjea calu’ după iel, așa... d-un pișor. Să minunau toț cum ge mai trăia, că iera plin dă sânje. Iera tot o rană, nu aveai un să pui dejetu, nu alta. L-or dus în stână șî l-or oblojit cum să prișepeau și ei, cu leacuri gin pădure. L-or uns cu său după șe l-or spalat bine muierile ge la stână, cu zamă ge pedicuță cu ciuperși și l-or învelit în foi mari ge căftălan. Fir-ai tu ge câne, că nu mai tași! Ni, mă! La oi, n-auz!
- O veni vreo jivină, că apune soarele, iar pădurile astea au de toate. Castronul opunea o rezistență eroică dar își găsise adversar pe măsură, era prea bun. Simplu dar cu un gust de nedescris.
- Nu vin acu, mai la miezu’ nopțî, le sciu eu bine. Acum... normal era să-mi rămână în gât mâncarea dar odată ce începi să cunoști locurile, nimic nu te mai miră. Nici oamenii locului nu te fac să faci un pas în spate. Îi înțelegi.
- Și cum a rămas cu străinul?
- Ia șî mâncă, lasă-mă să zâc. Na, c-o tăcut. Da, o lună o zăcut în stână șî când o făcut ochi a întrebat ge desajii lui. Îi pusasă tata bine, afară, că nu s-or uitat în iele. O înșeput a umbla pă păreți, zâșeai că acu află cum să merje. Da... tot nu iera întremat cum trebe șî sara, după șe terminau trebile, îl mai sprijinea ăl bătrân, moșu, cum îi zâșam cân’ ieram io mică. Eh, într-o sară sta tata prin obor, iera mic pe atunși, șî alerga după un pui de cânie cân’ de-odat’ sare la iel ursu’. Ge unge apărusă... nime nu văzusă. Moșu iera mai sus, pe culme, că pierdusă niștă oi, muma cu ale iei.. nima p-acole. Na, șî cân’ o văzut ursu’ o înșeput a țâpa ca nebunu’ ge teamă. O ieșât străinu’ ca vântu’ gin stână șî s-o repezât la fiară. Mă, zâșea tata c-avea doar cuțâtu’, unu lung cu două muchii, că avea să afle că-l avuse în desaji. Nu l-o dovedit pe urs da’ l-o pus pe fugă. Șî uice-așa o văzut tata moarcea cu ochii. O albit câta atunși. Ni, mă! Iar o inșeput să urle nebunu’ ăsta.
- Și străinul? Cine era?
- Eeee, nu o vrut tata să spună, că o aflat dar l-o pus să jure că tașe. Ș-o tăcut până o murit. Atunși a zâs da m-am legat să nu spun. Și privirea bătrânei spunea că nu ar vorbi oricât aș încerca să o descos așa că nu insist, nu are rost.
- Măcar spui cum a aflat?
- Eh, o văzut cuțâtu’, avea un semn pe iel, așa o înțăles șine iera. Mai pun în blidu' ăla? Că parcă ai fi fujit d-acasă, mumă.
- Pune mătușe, că e prea bun. Nu-s fugit doar caut și eu ce nu am.
- Uităce-n ochii mei cân’ îț zâc, șe vrei tu nu găsăsci p-iși. Iși doar răsuflă șî sufletu’ câta, ge dus crușea o duși păste tot, p-iși doar ce hodini câta ca s-o urși mai ușor pe munce.


joi, 15 martie 2018

Poveștile muntelui



- Aia niagră ie tare dusă! Cre’ ca tre' s-o leg ca s-o mulg. Iar a dat gin pișoare ca nebuna.
...
- Eh, ge-ale noastre. Iooaaaaaneeeeee! Vez’, mă, la cânii ăia! Mi-or facut capul pașele, șe dracu’ au?
- Rămăsese să-mi spui ceva, moșule. Moșul... zâmbi, nu uitase și parcă aștepta să-l rog, să aibă motiv să lase tot ce mai avea de făcut înainte să adoarmă toată stâna. Își scoase țigările, le așeză lângă el pe piatră și rămase contemplând umbra muntelui peste groapă.
- Apune, sa fașe tot mai mică zâua...
- Se face, curând or să urle lupii pe aici.
- ... sa urle, e șî locu lor. Da, cum zâșeam, pe culmea șea treșeau toț’. Șî popii da’ șî lotrii, cătane, fugari, șî ge-ai lu Tudor or fost, cân’ strânjeau arme. Ge-ar avea gura muncele ăsta... da’ n-are el, am ieu. Râsul gros al bătrânului răsuna ca un clopot de catedrală, grav, se ducea spre creastă, venea înapoi izbind timpanele, cel puțin pe ale mele.
- Da’ matale nu ești tare bătrân așa că asta știi de la tată sau „ge la bunic”.
- Hahahahaaa, mă! Da-ț’ șade bine graind ca minie! Și se repezi de mă luă în brațe de credeam că-mi rupe oasele. Acum aveam idee cam ce înseamnă să te strângă ursul.
- Păi,,, da, ge la tata șciu, da tot îs batrân, doar ca nu sa vege. Eeee, sa fi gângit ieu atunși altfel... țâneam mince mai mulce! Na, șî... Trage o înghițitură sănătoasă din sticla care apăruse de nicăieri și o întinse spre mine. Scuturai repede și scurt din cap, în loc de nu, semn ce-l făcu să râdă iar, mai cu poftă. Își dădu seama că aveam eu vreo experiență mai altfel cu o surată de-a sticlei lui. Dar asta e altă poveste.
- Cum zâșeam, p-aiși treșeau toț’ șî toț sa... cum zâși matale la asta?
- La ce anume?
- La asta, cân’ nu sa șeartă da-n alce părți sa bat.
- Se tolerează.
- Așa, așa, ca bine zâși. Na, șî treșea pe colo, vezi? Cumea ge colo, asta prima, mai domoală.
- Văd.
- Ma gângeam ieu ca vez’, ce șciu ca umbli p-aiși ge ani buni.
„Moșul e nevorbit, se pare. Nu se oprește din făcut paranteze iar eu fierb aici așteptând să spună mai repede partea interesantă. Hai, unchiule, hai! Că se face ziua și nici nu apuse soarele!” Nu aveam de unde să știu cât preț o să pun pe fiecare cuvânt al lui, mai târziu. Noroc cu memoria, altfel uitam tot.
- Da, mă, baiece... într-o sară... iereau toț șobanii la foc, tocau ca muierile cân’ o urcat unu’. Sa vegea umbra pe culme. Ge sus venea o cătană gea ălora. Trăjea un cal dupa iel. Ăsta ăl nost’ i-o dat șeva galbeni, zâșea tata, ca lua arme ge la austrieși. Na, ș-or stat șeva vreme acolo apoi or înșeput sa se șerte ca o fujit neamțu’ la cal ș-o scos flinta. Ăsta s-o repezât la iel șî l-o lovit cu simceaua. Zâșea tata ca niși greierii nu mai chirăiau pe culme, așa linisce s-o facut. O luat ăsta calu’ ș-o coborât la stână. Ășcia zâșeau ca pân’ ași le-o fost da’ trăjeau ciomejele lânga ei. Da, șî s-o așezat pe piatra aia, pe care stai tu. Avea un păr lung, ge muiere, șî negru tuci, iară pe față era brăzdat de simcea. Ăscia, ai mei, nu zâșeau nici pâs. O luat o gura ge rachie și le-o lasat doi galbini, sa-l îngroape pe neamț apoi, zîșea tata, cică o zâs că-s mai bogaț’ ca boierii. O plecat pe urmă, pe valea asta în jos, dracu’ șcie unge. Iooaaaaneeeee! Vez’, măăă, șe are cânile ăla, măăă... Și ă-ul ăla plecă spre creastă ca un fulger.


Poveștile munților



- Eeeh... ași ce las sa merji sângur. Da’... nu stai câta sa traji suflietu? C-ai mult ge mers.
- Nu stau moșule, că ma prinde noaptea prin pădurea aia, de care tot vorbirăm pe drum.
- Ha ha haaaa, mă, baiece! Da nu ț-o fi frică acum?!
- Nu frică, moșule, am uitat lanterna acasă și nu vreau să calc pe vreo jivină. Asta nu ar fi așa de bine.
- Eh, ce zâși mata c-o fi binie... e binie pentru altu’... șî șei bine pentru altu nu-i bine pentru cine ori pentru mine. Nu-i așa?
„- Mda, cam are dreptate unchieșul și parcă citează din filozofia preaslăvită de noi, ăștia civilizații”
- Nu mai zâși nimica, ce lasai pe gâduri, ha?
- Mda, ești direct, înțelept dar tot singur stai pe coclaurii ăștia!
- Ia ascultă iși la minie șî lasă fumu’ că nu-ț șade bine! Că mă zburlesc acu’ de-ț treșe tot! Păi... stau, că la-nșeput n-aveam încotro, eram mulț in casă la muma șî tata. Unu’ era musai sa lucre la oi șî șine dacă nu ieu?! Ieu ieram ăl mai mare din toț. Apoi... m-am învațat așa... celeleu, ar zâce muma, Dumniezău s-o iarce! Și făcu o cruce cât el de mare. Și era moșul pe cât de lat pe atât de înalt. Nu aș vrea să fiu în pielea ursului care i-ar ieși în cale deși... pe cât este de mare pe atât este de blând. Io nu zâc așa, zâc că-i mai binie colea. Nu supăr pe nimenia, nu ma supără nimenia. Șî, daca ma uit la cine... nu iesci mai breaz, zice, cu un rânjet de om satisfăcut că a nimerit-o.
- De ce crezi asta?!
- Hi hi hi... păi... în pustiul ăsta nu calcă unu citov la cap, doar ca minie. Locul ăsta-i blăstămat, mă! Ori nu-i, dracu’ scie, doamne iartă șî păzăște! O altă cruce își făcu loc pe pieptul lui, lat cât butura pe care se așezase, dar făcută mai repede și minusculă. Uice colea! Asta-i șe am acu’. Asta șî muncele ăsta! Șî-mi ajunge! Scosese o carte. Cioran, Amurgul gândurilor.


miercuri, 31 ianuarie 2018

Poveștile muntelui

- Eeeee, ce gângişi matale să mai treşi pe la noi?!
- Păi... am avut treabă şi doar nu o să stau numai pe coclauri! Dar nu gândi că rămân peste noapte, nici acum nu stau prea mult că tot cu treabă vin şi acum.
- Dă-l dracu', ge când tot zâşi ca ramâi o dat'... mă fac ieu oale şî ulşele şî nu mai biem rachia şea. Râde cu pofta in timp ce învârte o ţigară în degete şi mă studiază atent, din cap până-n picioare.
- Da... şe naiba faşi cu aia după cine, ca aişi nu-i nimic ge masurat.
- Ei, na! Doar nu o car de dragul ei. Imi trebuie, nu spusăi că am treabă?
- Pe munce, cu ruleta?!
- Da. Lasă, îţi spun altă dată. Mergi sus? Scoţi oile acum?
- Îu, că uitai ge ele. Stai câta, că acu-s gata.
Plec incet pe culme, cu gândul la ale mele dar unchieşul mă ajunge din urmă repede şi pornim în sus, spre Bruscan.
- Da... tot mi gândul la şe faşi cu aia. Şi arată la ruleta de 50 de metri agăţată de rucsac.
"De ce dracu' nu o pusai in rucsac! Imi face moşul creierul varză acum". Mă uit la el, zâmbesc şi...
- Caut comori. Mulţumit?
Se opreşte brusc, cască ochii cât mărul din care muşcă şi se pune pe un râs de sperie oile, câinii şi păsările din jur, pitite prin tufe.
- Mă! Pe şine prosceşi, aişi! Ce sciu ge om ca lumea, nu... să fim serioşi, şe dracu'. Mna, văd că n-ai chef ge spus da ge glume ai. Hai să-ţ spun eu una cu comorile ascea.
- Unu' gin ai mei, gin neam, o fost haiduc. Aşa spunea tata, fie ţarâna usoar'. Îşi face cruce, mare, şi parcă-i alt om când face asta. Da, şi scia bunu ca-ngropat pe valea asta şeva. Face semn cu toiagul spre capătul unei văi împădurite şi abruptă rău.
Mă uit la el cam intr-o dungă.
- Ce dracu' unchiule, te ştiam intreg la minte, şi matale începi cu astea?
- Stai, mă, lasă să  cermin ge vorbit, şe ce grabeşci aşa! Draşe! Da, mă. Sa duşe tata cu bunu să o scoată. Mama şî buna, acasă. Cu oi, vaşi şî ale casei. Vin şî aşcia doi, dupa două zâle, rupţ ge foame şî ge sete, c-or zâs că pâna sara sa-ntorc. I-o luat femeile la suduit... ge le trecusă foamea. Mai târzâu or spus că au arat valea-n piatră seacă şi n-or gasât nişi drac ge comoară. S-or ales cu sudalme ge la nevesce, că aşa-i când umbli după potcoave ge cai verz'.
- Morţi.
- Verzi, mă! Sciu mai bine ca tine, că-s mai batrân.
Mormăi ceva despre incăpăţânarea lui, mă aude, normal, şi râde de mine in timp ce imi intinde un măr.
- Ia şî las' prosciile, că nu ma prosceşci. Ia şî mâncă. Îţ' luai şî nişce brânză, ş-o ceapă, ţî le dau m-ai încolo. Da... ia zâ', arată spre ruletă, şe faşi cu aia?
- Pfai de mine, mă omori. Hai că iţi spun, mă albeşti.
Urcăm incet, povestind. Eu de-ale mele, moşul de-ale lui.


sâmbătă, 6 ianuarie 2018

Oslea Vâlcanului



         Mergem de câteva ore prin aceste locuri frumoase, colorate de mâna măiastră a naturii ce pictează pădurile, odinioară verzi, și ne apropiem iute de Izbucul Cernei. Ne îndreptăm spre Câmpul lui Neag unde o să înnoptăm și de unde o să urcăm spre Vârful Oslea din Munții Vâlcan sau „Oslea Tismenei”, cum îi spun ciobanii, dar ne oprim preț de câteva minute să admirăm frumusețea izvoarelor Cernei.









          Cunoscuți mai puțin de iubitorii munților ei au fost cutreierați până acum 8-10 ani mai cu seamă pe flancurile nordice, în preajma localităților miniere din Valea Jiului și astfel, au devenit cunoscute mai lesne potecile spre cabana și Pasul Vulcan și spre cabana și vârful Straja. Culmi aproape neîntrerupt împădurite, cu forme line și vârfuri rotunjite, pierdute în pâcla lui miază-noapte... Aşa se prezintă lanțul Munților Vâlcan pentru cei care privesc din depresiunea gorjeană său de pe drumul național Târgu Jiu - Baia de Aramă. Din defileul Jiului, oricât ai încerca nu poți să bănuiești ce se ascunde dincolo de abrupturile amenințător de înclinate, vălmășite de cârligele Jiului, culmile fiind ascunse privirilor. Dacă încerci, ca și Vlahuță, să cauți un loc cu belvedere, cum îți oferă, de exemplu, creasta Părângului Mare, atunci tabloul se schimbă și Munții Vâlcanului se dezvăluie larg. Vârfuri semețe, înalte, pornind din Cândetu, se pierd în zarea apusului până către Oslea, se înlănțuie între depresiunea gorjeană și adânca vale a Jiului de Vest. Mai impresionanți sunt însă acești munți dacă-i privești de pe înălțimile munților Cununa, Oboroc sau Tulișa, piscuri situate la nord de Jiu, aflați în continuarea Retezatului. Ei domină orașele miniere înșirate de-a lungul Jiului în larga depresiune a Petroşanilor. Culmile ce pleacă din vârfurile Straja, Coarnele, Sigleu ş.a. coboară în linii repezi, uneori cu stâncării ce ies în evidență în acest peisaj. Spre apus, de pe piscurile Gruniu, Custura, Drăgşanu, impresia este mai puțin măreață, culmea principală Arcanu - Prisloapele - Nedeia rămânând modestă, undeva mai jos. Doar Oslea, o cunună a înălțimilor Vâlcanului, se mai compară cu Piatra lui Iorgovan prin falduri unduioase desprinse din creasta stâncoasă și ascuțită.









            Plecăm din Câmpul lui Neag dis- de- dimineață și după 10- 15 minute de mers cu mașina trecem prin poiana din gura văii Sârba, apoi traversăm pârâul și mergem pe șosea încă 15- 20 minute până la cantonul de vânătoare Câmpuşel; aici se vede capătul superior al drumului forestier Scocul Jiului de Vest. Suntem aproape de Pasul Jiu- Cerna unde drumul, aici forestier, urcă printr-o zonă unde mustește apa ieșind pe la izvorașe în poiana Soarbele (1290 m alt ).             Drumul urcă mereu spre pasul pe care l-am trecut seara târziu si avem ocazia să admirăm și aceste locuri, și ajungem curând în locul de plecare spre ținta noastră: Oslea.












            Din acest loc, Pasul Jiu- Cerna, aflat la 1300m, începem să urcăm spre stânga pe un drum ce se strecoară printre calcare presărate ici- colo, ocolește pe la poale muntele Gâlma Răţii și intră în desimea pădurii de brad, după care iese în Șaua Sârba. Urcarea se accentuează pe muntele Sârba, înainte de a ieși din pădure, în dreapta având, parțial ascunsă, stâna Sârba, dar nu pot spune ca scoate sufletul din călător mai ales că priveliștea nici nu te lasă să gândești la oboseală. Nu ai cum, uiți de tot și toate, nici foamea nu o simți! Ah, ba da! Este foamea aia care te indeamnă să mergi înainte. Să revin la drum.












            Spre platoul Suliţi poteca se conturează și mai bine înaintând pe versantul nordic. Practic culmea pe care mergem urcă printre pâlcuri de carpeni până în şa. Din Platoul Suliți nu mai avem potecă spre vârf, drumul pe care am urcat pană aici îndepărtându-se spre Tismana și Valea Bistriței, asa că ne îndreptăm drept spre cele două stânci Piatra Trăznită și Apostolii. Ne odihnim câteva clipe și începem să urcăm spre vârful Peştişanu(1930 m). Drumul Tismanei se vede de aici foarte clar, iar plaiurile Cerna și Cernişoarei se aștern în pâcla depărtărilor. Din Peștișanu coborâm ușor pe creasta zimțată și acoperită cu gheată, spre cei 1946 m ai Oslei.







            Din acest nod de creste înguste, strălucitoare, măsurăm cu privirea adâncimea văilor Jiului de Vest și a Bistriţei, despărțite de creasta Osliţei, la început că o lamă apoi năruită și terminata cu spinări blânde. Acoperișul Osliţei așterne parcă o punte peste prăpastia cheilor Scocului, între creasta Oslei și Pleşa- Piule. Privirea cutreieră uimită de atâtea forme și piscuri, de atâtea cotloane de văi și căldări spre Drăgşanu şi Piule, Scorota și Albele, nemaivorbind de fantastica înfățișare a Pietrei lui Iorgovan, etalată cu „găuroanele" şi scocurile ei argintii.









            Poteca de creastă traversează două vârfuri stâncoase despărțite de jgheaburi pietroase ce duc în pereții de la Cuiul Popii. În prăpastia sudică se vede stâna din Cuiul Popii situată în șaua dintre Claia Popii, pereții Oslei și văgăunile de la obârșia izvoarelor Bistriței. Cea mai frapantă dintre imaginile ce cheamă privirea este înfruntarea dintre Piatra Iorgovan și Oslea, doua cetăți de stâncă, semețe și puternice, sfidând zările Bistriței şi Jiului. Ei, dar călătorului îi stă bine cu drumul așa că ne adunăm și noi puterile și ne pregătim să facem cale-ntoarsă spre casă. Zăpada ce era înghețată când am urcat este acum pe cale să se topească și ne este mai ușor să pășim pe muchia de cuțit ce ne duce cu gândul la Piatra Craiului. Urcăm repede spre vârful Peștișanu, pe care îl ocolim ușor prin partea mai expusă la soare și începem să coborâm spre Piatra Trăznită și apoi mai departe spre Pasul Jiu- Cerna de unde plecăm spre casă.