luni, 24 septembrie 2018

Poveștile munților


Când am văzut căsuța gândul m-a dus la poveştile lui Creangă, la Sfânta Vineri din basmele bunicilor, la bătrâna cu dinţii de lână. Privesc fascinat, aproape hipnotizat şi... din casă iasă o bătrână. Se apropie zâmbind, încet, parcă grijulie să nu calce vre-o jivină micuţă ascunsă în iarbă si, când ajunge lângă mine, văd că are în şorţul petecit, mere. Flanelul de lână, ponosit dar curat, mirosea a săpun de casă şi a busuioc, baticul negru îi cădea pe frunte acoperindu-i ridurile şi ochii de lumina soarelui. Doar ochii, negri şi sticloşi, mai aveau ceva din omul de altă dată. Îmi scot ochelarii de soare şi zâmbesc. Zâmbeşte şi ea şi cu mâna zbârcită şi uscată, apucă un măr şi mi-l intinde. Îl iau şi până să apuc să zic ceva se întoarce şi pleacă. Dispare aşa cum a apărut iar dacă nu aveam în mână mărul muşcat puteam să cred liniştit că am visat cu ochii deschişi. Îmi pun ochelarii la loc şi plec la rându-mi muşcand din cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodata. Măr cu miros de busuioc.



joi, 12 iulie 2018

Poveștile munților


Credea că i se pare, că tot timpul ăsta în care mersese singur îl făcea sa audă ceea ce nu era dar pe măsură ce înainta se auzea tot mai clar iar vocea aia suna atât de limpede încât cuvintele cântecului parca treceau prin carne.
”De unde vine, mă, că parcă vine de peste tot.”
Îi plăcea vocea aia, caldă, lină, care se amesteca cu apa pe lângă care mergea. Îl făcu parcă mai ușor, îl mai învioră.
...
”Frunză verge-a dorului
Ge-ar sci omul șe- l așteaptă
Ar jăli ge gimineață”
...
Și cum merge adulmecând cântecul vede printre fagii uriași o umbră care mergea pe lângă el, ca o nălucă, dar dincolo de pârâu. Nu-l văzuse dar se apropia de apă coborând ușor de pe culme, nu de-a dreptul ci mai alene, cum fac ciobanii. Era o femeie după haine, tânără dupa mers. Când apa face un cot scurt spre dreapta fata, ghicise bine, îl vede și tresare, înțepenește pe loc precum o ciuta speriată. Inghețase.
- Salut!
...
- Ai pățit ceva?
...
- Măi, nu mănânc oameni, să știi! Alătură vorbelor și un zâmbet, să mai înlăture teama fetei, care se vedea clar. ”Mda, o fi mută sau surdă”
- N-ai mânca da niși n-am văzut oameni p-aiși!
- Dar tu ce cauți pe aici?!
- Eeee, iești cam curios matale. Pisoiu’ moare ge curios șî cânile ge bătrân!
- Ei, uite că eu mor curios și bătrân! De asta întreb ce cauți pe aici. Te-ai rătăcit?
- Nu, mă duc la tata, e sus. Rămân la iel pestă vară, c-am luat vacanță.
- Hai, atunci, urc tot pe acolo. Și ne ținem ge urât.
- Aaaaa, matale vorbeșci ca noi?!
- Ha ha ha! Doar dacă vreau. Te necăjeam.
- Nu mă necăjeșt mata, are masură a viață.
”Ce... serios?!”
- Hei! Ce-s vorbele astea? Tu, la anii aștia ai așa gân...
- Ce e, nene... Ce-ai oprit din zâs.
”M-am oprit, copilă, m-am oprit.”
- Hai, să mergem, că ne prinde noaptea și am văzut urme de lup mai jos.
- Nu-i nimica, că nu ne mâncă pe noi... Hai să îți pun să mânși șeva cân ajunjem la tata.
- Hai.
Plecară ca doi bătrâni ce nu se văzuseră de ani buni și care aveau atâtea să- și spună, grăbiți să nu termine de vorbit până când ajungeau la stână.




Poveștile munților


Se apropie de mine ușor fără să-l simt și tresar când începe să vorbească.
- Da'... șe citești acolo?!
- Ce-a scris unul mai isteț, Nietzsche.
- Neamț, care va să zică. Șî... șe zâșe?
- Păi zice că singurătatea lui nu depinde de prezenţa sau absenţa unor oameni ci dimpotrivă. Și mai zice că nu- i plac ăi de- i fură singurătatea fără să- i dea în schimb ceva.
- Da’... cum vine asta?! Că nu prea-nțăleg. Adică... cum la schimb?!
- Păi, bade, lumea asta este un echilbru fragil. De exemplu dacă vrei să mănânci mere ai grijă de pom, așa-i ori nu?
- Așa îi da’... pot să iau pădureță, că nu tre’ să dau nimic ’napoi.
- Păi, da dar alea au spini și te cam zgârie. Ori știi să le culegi ori te uiți cum se uită curca-n crengi. Rabzi.
- Lasă, mă, că nu toace au spini, zice hăhăind cu poftă de răsună strunga și pădurea.
- Nu au, ce-i drept, dar ăia fără spini care sunt mici și ajungi la ei fac niște mere de ți se face gura pungă și mai sunt și tari de-ți rupi dinții. Iar când or fi bune de mâncat au deja viermi. Așa că... ce-ai alege?
- Îhm. Las că iau barda șî îl curăț de toace.
- Cureți dar anul ce vine ce faci? Mai mânci ori ba?! Te gândești numai să-ți umfli burta acum.
- Bă, ia mai lasă aia șî hai să bem o rachie, că o luat-o Ion ge la pârău. Șâ-i rășe. Dă-l... Doamne iartă, pe ăla! Șî mai lasă șî astea. Mă! Tu șci cu cin' sameni tu?
- Nu, cu cine? Dar să nu spui vre-o nefăcută!
- Taci, mă! Cu o gară.
- E, pe dracu'!
- Da. Păi... ai at\cea în capul ăla ge zâși că ie triaju'.
- Eh, așa o fi. Dar prin gările astea mai trec și oameni. Vin... pleacă...
- Mhm șî... șin' rămâne?!
Ș-om mers dar am continuat disputa, și au intrat în cugetări toți cei din stână, și uite așa ne-a prins dimineața cu ochii cârpiți de nesomn și cugetări una mai aprigă ca alta ]n ciuda reproșurilor băciței care tuna și fulgera când începuse a se crăpa de ziuă.


duminică, 25 martie 2018

Poveștile muntelui


- Ia ge la muma, iși. Vez’ că arge rău, că acu’ îl luai ge pe vatră.
- Mulțam, mătușe! Dau să mă înfig în castronul de pământ în care aburea laptele cu mămăligă și doar aburul fierbinte mă opri din traictoria pe care mă lansasem. Vorbele tușei... trecuseră ca vântul pe lângă urechi și bătrâna văzu asta. Zămbi înțelept și nu zise nimic.
- Hai, să-ț zâc șe mi-a adus Dumnezău amince, că ieu... mă mai lasă capu’ ăsta. Eh, batrână cu jințî ge lână. Șe ce uiț așa la minie?
- Păi... trebuie să recunosc, mătușe, că râsul matale este...
- Lasă că sciu. Mi-or mai zâs, zâci că-s vrăjâtoare, nu? Și avea dreptate, avea un râs de îți îngheța spinarea și de nu aș fi cunoscut-o de atâta vreme cred că nu îi ascultam acum poveștile. Bine, acum... mătușa asta este oale și ulcele și îmi pare rău că nu am ajuns să o văd înainte să-și dea sufletul. Întrebase de mine și a rugat pe văru-su să-mi zică câteva vorbe. Le-am auzit și... asta însă este altă poveste.
- Am vrut să zic altceva dar nu contează. Ia să aud, ce spuneai de povestea aia?
- O venit într-o sară, numa’ șe mulsasără oile. Îl trăjea calu’ după iel, așa... d-un pișor. Să minunau toț cum ge mai trăia, că iera plin dă sânje. Iera tot o rană, nu aveai un să pui dejetu, nu alta. L-or dus în stână șî l-or oblojit cum să prișepeau și ei, cu leacuri gin pădure. L-or uns cu său după șe l-or spalat bine muierile ge la stână, cu zamă ge pedicuță cu ciuperși și l-or învelit în foi mari ge căftălan. Fir-ai tu ge câne, că nu mai tași! Ni, mă! La oi, n-auz!
- O veni vreo jivină, că apune soarele, iar pădurile astea au de toate. Castronul opunea o rezistență eroică dar își găsise adversar pe măsură, era prea bun. Simplu dar cu un gust de nedescris.
- Nu vin acu, mai la miezu’ nopțî, le sciu eu bine. Acum... normal era să-mi rămână în gât mâncarea dar odată ce începi să cunoști locurile, nimic nu te mai miră. Nici oamenii locului nu te fac să faci un pas în spate. Îi înțelegi.
- Și cum a rămas cu străinul?
- Ia șî mâncă, lasă-mă să zâc. Na, c-o tăcut. Da, o lună o zăcut în stână șî când o făcut ochi a întrebat ge desajii lui. Îi pusasă tata bine, afară, că nu s-or uitat în iele. O înșeput a umbla pă păreți, zâșeai că acu află cum să merje. Da... tot nu iera întremat cum trebe șî sara, după șe terminau trebile, îl mai sprijinea ăl bătrân, moșu, cum îi zâșam cân’ ieram io mică. Eh, într-o sară sta tata prin obor, iera mic pe atunși, șî alerga după un pui de cânie cân’ de-odat’ sare la iel ursu’. Ge unge apărusă... nime nu văzusă. Moșu iera mai sus, pe culme, că pierdusă niștă oi, muma cu ale iei.. nima p-acole. Na, șî cân’ o văzut ursu’ o înșeput a țâpa ca nebunu’ ge teamă. O ieșât străinu’ ca vântu’ gin stână șî s-o repezât la fiară. Mă, zâșea tata c-avea doar cuțâtu’, unu lung cu două muchii, că avea să afle că-l avuse în desaji. Nu l-o dovedit pe urs da’ l-o pus pe fugă. Șî uice-așa o văzut tata moarcea cu ochii. O albit câta atunși. Ni, mă! Iar o inșeput să urle nebunu’ ăsta.
- Și străinul? Cine era?
- Eeee, nu o vrut tata să spună, că o aflat dar l-o pus să jure că tașe. Ș-o tăcut până o murit. Atunși a zâs da m-am legat să nu spun. Și privirea bătrânei spunea că nu ar vorbi oricât aș încerca să o descos așa că nu insist, nu are rost.
- Măcar spui cum a aflat?
- Eh, o văzut cuțâtu’, avea un semn pe iel, așa o înțăles șine iera. Mai pun în blidu' ăla? Că parcă ai fi fujit d-acasă, mumă.
- Pune mătușe, că e prea bun. Nu-s fugit doar caut și eu ce nu am.
- Uităce-n ochii mei cân’ îț zâc, șe vrei tu nu găsăsci p-iși. Iși doar răsuflă șî sufletu’ câta, ge dus crușea o duși păste tot, p-iși doar ce hodini câta ca s-o urși mai ușor pe munce.


joi, 15 martie 2018

Poveștile muntelui



- Aia niagră ie tare dusă! Cre’ ca tre' s-o leg ca s-o mulg. Iar a dat gin pișoare ca nebuna.
...
- Eh, ge-ale noastre. Iooaaaaaneeeeee! Vez’, mă, la cânii ăia! Mi-or facut capul pașele, șe dracu’ au?
- Rămăsese să-mi spui ceva, moșule. Moșul... zâmbi, nu uitase și parcă aștepta să-l rog, să aibă motiv să lase tot ce mai avea de făcut înainte să adoarmă toată stâna. Își scoase țigările, le așeză lângă el pe piatră și rămase contemplând umbra muntelui peste groapă.
- Apune, sa fașe tot mai mică zâua...
- Se face, curând or să urle lupii pe aici.
- ... sa urle, e șî locu lor. Da, cum zâșeam, pe culmea șea treșeau toț’. Șî popii da’ șî lotrii, cătane, fugari, șî ge-ai lu Tudor or fost, cân’ strânjeau arme. Ge-ar avea gura muncele ăsta... da’ n-are el, am ieu. Râsul gros al bătrânului răsuna ca un clopot de catedrală, grav, se ducea spre creastă, venea înapoi izbind timpanele, cel puțin pe ale mele.
- Da’ matale nu ești tare bătrân așa că asta știi de la tată sau „ge la bunic”.
- Hahahahaaa, mă! Da-ț’ șade bine graind ca minie! Și se repezi de mă luă în brațe de credeam că-mi rupe oasele. Acum aveam idee cam ce înseamnă să te strângă ursul.
- Păi,,, da, ge la tata șciu, da tot îs batrân, doar ca nu sa vege. Eeee, sa fi gângit ieu atunși altfel... țâneam mince mai mulce! Na, șî... Trage o înghițitură sănătoasă din sticla care apăruse de nicăieri și o întinse spre mine. Scuturai repede și scurt din cap, în loc de nu, semn ce-l făcu să râdă iar, mai cu poftă. Își dădu seama că aveam eu vreo experiență mai altfel cu o surată de-a sticlei lui. Dar asta e altă poveste.
- Cum zâșeam, p-aiși treșeau toț’ șî toț sa... cum zâși matale la asta?
- La ce anume?
- La asta, cân’ nu sa șeartă da-n alce părți sa bat.
- Se tolerează.
- Așa, așa, ca bine zâși. Na, șî treșea pe colo, vezi? Cumea ge colo, asta prima, mai domoală.
- Văd.
- Ma gângeam ieu ca vez’, ce șciu ca umbli p-aiși ge ani buni.
„Moșul e nevorbit, se pare. Nu se oprește din făcut paranteze iar eu fierb aici așteptând să spună mai repede partea interesantă. Hai, unchiule, hai! Că se face ziua și nici nu apuse soarele!” Nu aveam de unde să știu cât preț o să pun pe fiecare cuvânt al lui, mai târziu. Noroc cu memoria, altfel uitam tot.
- Da, mă, baiece... într-o sară... iereau toț șobanii la foc, tocau ca muierile cân’ o urcat unu’. Sa vegea umbra pe culme. Ge sus venea o cătană gea ălora. Trăjea un cal dupa iel. Ăsta ăl nost’ i-o dat șeva galbeni, zâșea tata, ca lua arme ge la austrieși. Na, ș-or stat șeva vreme acolo apoi or înșeput sa se șerte ca o fujit neamțu’ la cal ș-o scos flinta. Ăsta s-o repezât la iel șî l-o lovit cu simceaua. Zâșea tata ca niși greierii nu mai chirăiau pe culme, așa linisce s-o facut. O luat ăsta calu’ ș-o coborât la stână. Ășcia zâșeau ca pân’ ași le-o fost da’ trăjeau ciomejele lânga ei. Da, șî s-o așezat pe piatra aia, pe care stai tu. Avea un păr lung, ge muiere, șî negru tuci, iară pe față era brăzdat de simcea. Ăscia, ai mei, nu zâșeau nici pâs. O luat o gura ge rachie și le-o lasat doi galbini, sa-l îngroape pe neamț apoi, zîșea tata, cică o zâs că-s mai bogaț’ ca boierii. O plecat pe urmă, pe valea asta în jos, dracu’ șcie unge. Iooaaaaneeeee! Vez’, măăă, șe are cânile ăla, măăă... Și ă-ul ăla plecă spre creastă ca un fulger.