joi, 2 iunie 2022

Poveștile munților

 - Era aiși o casă, a cazut acu’ câț-va ani buni. A lu’ unu’ Gheorghe. Nu scia nimeni ge unge venea si unge s-o  dus, da avea o fată faină tare șî o cam plășea șî jăndaru’. Acu... tată-su nu prea era ge acord, că nu vruia ca fi-sa să scea cu ăla, om ce spânzura și pușca, omora adică. Ta-su, Gheorghe asta îi zâșea mireu: măi, fata mea, să iei pe cin’ ță drag, nu pe cin’ are avere multă că ăla-ț rupe oasăle. Să-ț fie drag să stai cu el la masă șî să nu-ț fie rușine cu iel pe drum. Șî să n-aud că s-atinje d-un fir al tău ca-l mănânc...

- Așa, și?

- Mă, da' grabit eșci. Zice râzând. 

- Păi mă lași așa?! Zic eu, tot râzând.

- Mda. Trebuie să mă duc la oi așa că zâc răpige. Fata o murit când jăndaru’... prișepi matale.

Pricep, și nu apuc să întreb dacă Gheorghe a pus mâna pe el.




sâmbătă, 9 aprilie 2022

Poveștile munților

 

    Cum lua punga cu tutun și foile lăsam tot ce făceam și fugeam lângă el. Știam ce urmează și mă așezam cuminte astfel incât să nu pierd nimic din scena care urma. Punea tutunul uscat pe foaie și o rotunjea tacticos, incet, privind la ea ca la o carte. Parcă vedea ceva acolo. Nu ridica privirea până când își găsea chibritele. Eram fascinat de ritualul ăsta al lui. Mă privea și zâmbea. Știa că sunt acolo deși părea că nu aude și nu vede în timpul ăsta.
- Ce e, mă, nepoate? Zicea râzând cu poftă.
...
- Nu degeaba stai pe aci și nu iești pe dealuri. Vino colea. Nu trebuia să repete, de fapt nici nu termina de zis și eram lângă el.
- Prin iarna lui patrușpatru ieram in Tatra. Friiiig... al dracu de tare. Auzeam noaptea cum pocneau pomii. Cădea cioara din pom, nu alta. Înghețam și noi ca niște câni. Înghețam și-l înjuram pe ăl de ne-a trimis p-acolo, să ne lăsăm ciolanele prin munți străini. Nici focu' nu-ncălza, așa iera de rău. Da' nu de asta vreau să-ț zic. Într-o dimineață vine comandantu', un căpitan tânăr, de pe la Craiova parcă, și zice: azi atacăm, că de nu, ne spulberă. Le vin intăriri. Ziș și făcut. La semn, pleacă infanteria. Eu, dacă ieram tunar, dă și omoară-te cu obuzele. Greleee, parcă nu ierau niciodată ca acu'. mai ierau și reci ca dracu, bocnă de ger, și pe jos o mocirlă de nu vedeai bocancu'. Zăpadă cu nămol și dădea și de sus de parcă se supărase Dumnezău pe noi. Da'... a fost bine așa, că nu ne vedeau nemții. Acu'... ăia aveau camuflaj și mai ajungeau până în liniile noastre fără să-i vedem. Noi, vai de capu' nostru! Știi cum făceam să nu ne mai impuște ca la bâlci?
- Nu! Și așteptam răspunsul cu gura căscată, văzând cu ochii minții scena.
- Păi, aveam izmenele albe si cămășile la fel. Dădeam jos tot și așa luptam. Eu legam obuzu' de picior, cu lanț sau ce găseam, și mă târam prin zăpadă așa, să nu mă vadă. Na... nu mai conta că oricum ne făceam cum era și jos. Tot o mocirlă ieram și noi, că râdeam și noi când se oprea atacul. Râdeam si p-ormă plângeam, că vedeam câți mai ieream. Tot mai puțini. Și cine să le zică la nevestele lor?! Căpitanu' le scria, voia să nu ajungă doar telegrama aia...
Oftează, strânge din dinți de aud și eu și...
- Zicea că meritau mai mult. A trimis din morți acasă cât a putut, când nu, îi îngropam pe unde cădeau. Ehee, mă, nepoate... îs plini Carpații de oasele românilor! Hai, gata, că mă duc la lemne. Acu' se face doișpe și tre' să mâncăm și mă urlă mumă-ta mare că n-are cu ce aprinde focu'.
    El pleca să spargă lemne, eu fugeam în pădurile Pavățului, la teii lui Dăncău. Aveam un loc al meu, de unde vedeam munții.