marți, 18 octombrie 2016

Biserica cătunului Negruşa din coasta Munţilor Mehedinţi cocoţată ca şi micul sat pe o culme ce nu lasă impresia că in acel loc pustiu ar fi picior de om. Ca să ajungi acolo ai de urcat o culme atat de abruptă şi intortocheată incât şi maşina lasă impresia că işi scuipă motorul. Odată ajuns... altfel arată povestea. Case mici si ingrămădite pe muchia plaiului, unele mai noi (semn că satul nu moare curând), altele mai pe-o parte gata să le sufle vânturile ce bat dinspre Pietrele Cloşanilor, ce se văd atât de frumos conturate din Poiana Mare a Negruşii, si copii. Mulţi. Unii murdari dar frumoşi şi sănătoşi de-ţi vine sa ii smotoceşti ca pe motani, alţii mai dichisiţi dar la fel de veseli si rumeni in obrăjori. Si toţi se joacă, ţipă, gonesc gâşte şi găini, aleargă cu câinii dupa ei in sfoară spre disperarea băbuţelor ce suduie de mama focului pe la porţi. Cand apari tu, călătorul, tot tabloul ăsta impietreşte pentru câteva secunde. De fapt până cand dai bineţe si cum a-i terminat de spus ultima literă din "bună ziua", totul prinde viaţă din nou. Totul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu