- Auzi, bade... zi-mi ceva...
- Ce?!
- ... de ce ții așa de mult
la copacul ăla? De cate ori am ajuns pe aici, și nu ajung așa des, te
văd pe lângă el. Ba te uiți la rădăcinile ieșite afară, ba pe sus
după... numa' matale știi. Ce are el și nu au ăilalți?!
Liniște de
mormânt, de se auzeau și corbii din creastă, și musca care zbârnâia de
nebună pe lângă oi, și câinii de la stâna de peste valea lui Fiștiag. Se
așează încet, parcă nu voia să strivească iarba, pune mâna pe rădăcina osoasă care se întindea ca o mână uscată spre noi, și...
- Păi... nu-ș' cum să-ț zâc ieu... e... ge dămult. Tare mult o trecut
d-atunci. Șî nu m-o-ntrebat nimeni. Da' ce-ț' veni?! Altă treabă n-ai
avut?!
- Eh, așa-s eu, îmi bag nasul peste tot.
- Ba nu-l bagi, copile. Nu-l bagi. Poa' că doar vez' șe nu vege lumea, nu-ș, zâc șî io. Da-ț' zâc, dacă tot întrebi.
- Dacă nu ți-e bine, lasă, n-o face.
- Ba, că ie binie acu'. Demult... n-o fost. Acu'... doar mi-i dor. Ici,
sub fagu' ăsta am pus ș-am avut mai drag pă lume. Ieram tânăr, cam așa,
ca tine. Binie... nu aiș', că nu puceam, da' e șeva din dorul ăla ge
dămult. E o besmea, atât mi-o rămas... șî îi ierea drag de locul ăsta.
Mi-o lăsat cu limbă ge moarte să las colea șeva d-al iei... Ș-am.adus...
Cum să nu mă uit șî să văd șe șî cum?! Să nu zâci că mi-s dus cu pluta,
că nu-s. Doru', mă copile, nu are leat, are vreme, șî vremea asta țâne
cât omul de-l poartă. Că nu să stânge nici cu toată apa ge pă râu'
ăla... Și mâna uscată ca și rădăcina aia imi arăta unde era apa aia.
- Apăi... acuma... dacă tot ce fac părtaș la săcretele mele, hai să-ț'
mai arăte moșu' șeva. Mă ia de braț, sprijinindu-si dorul de mine și mă
duce să-mi arate doi pisoi. Mici și plăpânzi. Ghemotoace de blană. Unul
alb și unul negru.
joi, 6 decembrie 2018
vineri, 19 octombrie 2018
Toamna Parângului
Așez în grabă lucrurile din cutii fiind strâns cu ușa de ceasul care ticăie
ca un nebun amintindu-mi că voi intârzia la lucru. Scap cutia goală pe jos, o
împing cu piciorul, hotărât să renunț pentru azi altfel chiar voi întârzia.
Bun, mă întorc să iau altă cutie și, uitând de cealălaltă, lăsată în cale, mă
împiedic și răstorn totul pe jos, într-un zgomot infernal. “Exact
ce-mi trebuia acum! nu puteam să las asta pentru altă zi?!” Mă aplec și încep
să strâng totul și... ochii îmi ajung pe fotografiile dintr-o cutie mai mică ce
căzuse deodată cu restul catrafuselor. Erau fotografii făcute atunci când am făcut
cunoștință pentru prima dată cu el, Parângul. S-a dus dracului graba, verva,
nici ceasul nu mai ticăie. Mă fac comod, trag cana cu cafea mai aproape și
încep să recitesc călătoria pe culmile atât de dragi.
Era o toamnă caldă,
exagerat de caldă aș spune, și planul de a merge în Parâng mă înviora și agita
totodată. Abia așteptam să ies pe ușă și să nu mă opresc până în Bumbești, de
unde plănuisem să urc. Auzisem că plaiul ăla avea un farmec al lui, mai aparte,
și cum toamna era atât de colorată am zis că asta este momentul. Vine și ziua
plecării după o săptămână lungă, prea lungă! Drumul până în Bumbești părea
nesfârșit, parcă se lungea distanța pe masură ce mașina înghițea kilometru după
kilometru. Eh, dar nu mă pot opri să nu îl admir și din depărtare însă nu doar
pe el pentru că se ivește în soarele dimineții și Oslea, enigmatică și cuminte,
care prevestea o călătorie după planul meu, gândeam. Aș! Nu o să fie chiar așa
dar...
Ajung până la urmă în
micul orășel, las mașina într-o parcare, iau rucsacul și... la drum! Plaiul mă
întâmpină cu o pantă cam dezolantă la prima vedere, un drum de plai care începe
chiar din asfaltul ce șerpuiește spre Petroșani, chiar de la intrarea în
Defileul Jiului lângă Uzina Mecanică Sadu, și duce la conacele de sus, dar pe
măsură ce înaintez realizez că se schimbă totul odată cu fiecare pas făcut. Partea
asta a Parângului este mai puțin umblată de turiști datorită potecilor lungi, mulți
fiind dornici să ajungă cât mai repede pe creastă dar este de un pitoresc care
mă duce cu gândul și imaginația la evul ancestral al strămoșilor. Limita lui se
desfăşoară pe direcţia vest-est, pe deasupra de localităţile Stânceşti, Crasna,
Cărpiniş, Radoşi, Novaci, Cernădia, Baia de Fier, Polovragi. Și lipsa unui
acces al transportului în comun este cauza pentru care zona asta este mai puțin
căutată dar, zic eu, și datorită aspectului de sălbăticie, unde urmele
animalelor care își au sălașul aici fiind peste tot.
Pe aici oamenii încă își mai duc animalele pe imașuri
până spre pădurile Sadului și deasupra de spintecătura Jiului dar pe măsură ce te afunzi în munte conacele se răresc,
oamenii dispar cu desăvârșire, la fel și animalele ori mirosurile de bucate
gustoase făcute la foc de vatră. Iar culorile astea! Culorile au miros! Cele
roșii miros a fructe, cele galbene a lemn putred, cele verzi a izvor iar
amestecul ăsta de culoare și mirosuri mă îmbată. Până sub vârful Recii nu vezi
marcaj turistic, te lași dus de plăcerea de a descoperi singur calea spre
vârfuri. Poteca, adică drumul de piatră, urca brusc Plaiul Bâlbea, trece pe sub
vârful Trântorul (992 m), șerpuiește prin pădurile de fag având pe dreapta râul
Sadu apoi afluentul său Alunul iar pe stânga defileul Jiului, ocolește prin
stânga vârful Scoaba aflat dincolo de pârâul Alunul și cu ultima zvâcnire iese
sub vârful Recii (1488 m). În față, ușor spre stânga se văd Aregele și Pietriceaua
(1421 m) iar spre dreapta lor vârful Sapa (1548 m). De aici, de pe culmea Recii,
poși găsi ușor traseul spre Parângul Mare, prin pădurile Prisloapelor şi ale
Mormântului Florii, până în Ciocârliul Grivelor şi vârful Ţapul, care este urmat de
ceea ce ai putea să crezi că este Parângul Mare, dar nu, este Mândra (2360 m),
care acoperă totul cu masivitatea sa. Tot de aici, de pe Reciu, poți să cobori spre
Lainici, prin Argele sau să apuci poteca Polatiștei având ca tovăș de drum
vârful Sapa.
Așa merg cale de o zi, nici nu am văzut când a venit seara și abia mă apropiam de marginea pădurii de sub vârful Recii. Se lasă și frigul iar eu tot în tricou sunt dar nu are importanță, mi-e cald, mi-e bine. Pădurea se rărește, lumina la fel, jivinele încep să forfotească prin desișuri, o vulpe ici, o căprioară dincolo, sus își țipă libertatea un șoim... și toate în frigul care se îngroașă cu fiecare clipă. Grăbesc pasul ca să ajung totuși la stână, preferabil în seara asta, unde sper să găsesc un loc unde să dorm pentru că nu aveam cortul, doar sacul de dormit. Și... surpriză! Stâna arată ca după un taifun: ferestre... lipsă, ușă... nu o văd nicăieri! “Bună treabă! O să tremuri gros în noaptea asta.” Intru și îmi caut un loc unde să îmi fac un culcuș și altă surpriză! Găsesc ușa transformată într-un prici improvizat din două bănci pe post de picioare. Aprind focul cu ce găsesc pe lângă stână, foc care avea să mă afume toata noaptea, mănânc și mă culc cu gândul la ziua care avea sa vină. Urcam în Parângul Mare.
Mă întind ca să-mi dezmorțesc
coloana adunată de frigul noptii, mai casc o dată, și îmi fac curaj să ies din
sac. Mă îmbrac pe repede înainte și ies cu gândul să mă înviorez la izvorul
aflat nu departe. Totul era înghețat bocnă. Lemne, iarbă, izvor, stână, chiar
și soarele tremura ghemuit după Mândra și nu voia în ruptul capului să iasă. ”Nați-o
dreasă că ți-am frânt-o! La cum arată cerul nu o să vină ploaie, o să ningă.”
Păi... fie vorba între noi, în noiembrie te aștepți să ningă pe sus, nu să
zboare fluturașii.
Și uite așa hotărăsc să aștept puțin, să văd ce are de
gând vremea, nu aveam chef să fiu prins de ninsoare pe sus mai ales că nu eram
pregatit și pentru zăpadă. “Nice, man, puteai să cari ce trebuie și acum nu-ți
făceai griji că te ninge sau viscolește. Așa... ia de te întoarce!” Așa o să și
fac. Renunt când norii care se adunau nu prevesteau venirea primăverii. Mă mai
învârt pe lângă stână câteva ceasuri, mai trag de timp, dar până la urmă o iau
din loc către vale și odată cu mine merge și ninsoarea. Tovarăș de drum de nădejde.
Sunetul telefonului mă aduce
la realitate, trezindu-mă zâmbind. Închid cutia, o așez într-un setar și ies pe
ușă.
luni, 24 septembrie 2018
Poveștile munților
Când am văzut căsuța gândul m-a dus la poveştile lui Creangă, la Sfânta Vineri din basmele bunicilor, la bătrâna cu dinţii de lână. Privesc fascinat, aproape hipnotizat şi... din casă iasă o bătrână. Se apropie zâmbind, încet, parcă grijulie să nu calce vre-o jivină micuţă ascunsă în iarbă si, când ajunge lângă mine, văd că are în şorţul petecit, mere. Flanelul de lână, ponosit dar curat, mirosea a săpun de casă şi a busuioc, baticul negru îi cădea pe frunte acoperindu-i ridurile şi ochii de lumina soarelui. Doar ochii, negri şi sticloşi, mai aveau ceva din omul de altă dată. Îmi scot ochelarii de soare şi zâmbesc. Zâmbeşte şi ea şi cu mâna zbârcită şi uscată, apucă un măr şi mi-l intinde. Îl iau şi până să apuc să zic ceva se întoarce şi pleacă. Dispare aşa cum a apărut iar dacă nu aveam în mână mărul muşcat puteam să cred liniştit că am visat cu ochii deschişi. Îmi pun ochelarii la loc şi plec la rându-mi muşcand din cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodata. Măr cu miros de busuioc.
joi, 12 iulie 2018
Poveștile munților
Credea că i se pare, că tot
timpul ăsta în care mersese singur îl făcea sa audă ceea ce nu era dar pe
măsură ce înainta se auzea tot mai clar iar vocea aia suna atât de limpede încât
cuvintele cântecului parca treceau prin carne.
”De unde vine, mă, că parcă
vine de peste tot.”
Îi plăcea vocea aia, caldă,
lină, care se amesteca cu apa pe lângă care mergea. Îl făcu parcă mai ușor, îl
mai învioră.
...
”Frunză verge-a dorului
Ge-ar sci omul șe- l așteaptă
Ar jăli ge gimineață”
...
Și cum merge adulmecând
cântecul vede printre fagii uriași o umbră care mergea pe lângă el, ca o
nălucă, dar dincolo de pârâu. Nu-l văzuse dar se apropia de apă coborând ușor
de pe culme, nu de-a dreptul ci mai alene, cum fac ciobanii. Era o femeie după
haine, tânără dupa mers. Când apa face un cot scurt spre dreapta fata, ghicise
bine, îl vede și tresare, înțepenește pe loc precum o ciuta speriată.
Inghețase.
- Salut!
...
- Ai pățit ceva?
...
- Măi, nu mănânc oameni, să
știi! Alătură vorbelor și un zâmbet, să mai înlăture teama fetei, care se vedea
clar. ”Mda, o fi mută sau surdă”
- N-ai mânca da niși n-am văzut
oameni p-aiși!
- Dar tu ce cauți pe aici?!
- Eeee, iești cam curios
matale. Pisoiu’ moare ge curios șî cânile ge bătrân!
- Ei, uite că eu mor curios și
bătrân! De asta întreb ce cauți pe aici. Te-ai rătăcit?
- Nu, mă duc la tata, e sus.
Rămân la iel pestă vară, c-am luat vacanță.
- Hai, atunci, urc tot pe
acolo. Și ne ținem ge urât.
- Aaaaa, matale vorbeșci ca
noi?!
- Ha ha ha! Doar dacă vreau. Te
necăjeam.
- Nu mă necăjeșt mata, are
masură a viață.
”Ce... serios?!”
- Hei! Ce-s vorbele astea? Tu,
la anii aștia ai așa gân...
- Ce e, nene... Ce-ai oprit din
zâs.
”M-am oprit, copilă, m-am oprit.”
- Hai, să mergem, că ne prinde
noaptea și am văzut urme de lup mai jos.
- Nu-i nimica, că nu ne mâncă
pe noi... Hai să îți pun să mânși șeva cân ajunjem la tata.
- Hai.
Plecară ca doi bătrâni ce nu se
văzuseră de ani buni și care aveau atâtea să- și spună, grăbiți să nu termine
de vorbit până când ajungeau la stână.
Poveștile munților
Se apropie de mine ușor fără să-l
simt și tresar când începe să vorbească.
- Da'... șe citești acolo?!
- Ce-a scris unul mai isteț,
Nietzsche.
- Neamț, care va să zică. Șî... șe
zâșe?
- Păi zice că singurătatea lui nu
depinde de prezenţa sau absenţa unor oameni ci dimpotrivă. Și mai zice că nu- i
plac ăi de- i fură singurătatea fără să- i dea în schimb ceva.
- Da’... cum vine asta?! Că nu
prea-nțăleg. Adică... cum la schimb?!
- Păi, bade, lumea asta este un
echilbru fragil. De exemplu dacă vrei să mănânci mere ai grijă de pom, așa-i
ori nu?
- Așa îi da’... pot să iau pădureță,
că nu tre’ să dau nimic ’napoi.
- Păi, da dar alea au spini și te
cam zgârie. Ori știi să le culegi ori te uiți cum se uită curca-n crengi.
Rabzi.
- Lasă, mă, că nu toace au spini,
zice hăhăind cu poftă de răsună strunga și pădurea.
- Nu au, ce-i drept, dar ăia fără
spini care sunt mici și ajungi la ei fac niște mere de ți se face gura pungă și
mai sunt și tari de-ți rupi dinții. Iar când or fi bune de mâncat au deja
viermi. Așa că... ce-ai alege?
- Îhm. Las că iau barda șî îl curăț
de toace.
- Cureți dar anul ce vine ce faci?
Mai mânci ori ba?! Te gândești numai să-ți umfli burta acum.
- Bă, ia mai lasă aia șî hai să bem
o rachie, că o luat-o Ion ge la pârău. Șâ-i rășe. Dă-l... Doamne iartă, pe ăla!
Șî mai lasă șî astea. Mă! Tu șci cu cin' sameni tu?
- Nu, cu cine? Dar să nu spui vre-o
nefăcută!
- Taci, mă! Cu o gară.
- E, pe dracu'!
- Da. Păi... ai at\cea în capul ăla
ge zâși că ie triaju'.
- Eh, așa o fi. Dar prin gările
astea mai trec și oameni. Vin... pleacă...
- Mhm șî... șin' rămâne?!
Ș-om mers dar am continuat disputa,
și au intrat în cugetări toți cei din stână, și uite așa ne-a prins dimineața
cu ochii cârpiți de nesomn și cugetări una mai aprigă ca alta ]n ciuda
reproșurilor băciței care tuna și fulgera când începuse a se crăpa de ziuă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)