joi, 12 iulie 2018

Poveștile munților


Credea că i se pare, că tot timpul ăsta în care mersese singur îl făcea sa audă ceea ce nu era dar pe măsură ce înainta se auzea tot mai clar iar vocea aia suna atât de limpede încât cuvintele cântecului parca treceau prin carne.
”De unde vine, mă, că parcă vine de peste tot.”
Îi plăcea vocea aia, caldă, lină, care se amesteca cu apa pe lângă care mergea. Îl făcu parcă mai ușor, îl mai învioră.
...
”Frunză verge-a dorului
Ge-ar sci omul șe- l așteaptă
Ar jăli ge gimineață”
...
Și cum merge adulmecând cântecul vede printre fagii uriași o umbră care mergea pe lângă el, ca o nălucă, dar dincolo de pârâu. Nu-l văzuse dar se apropia de apă coborând ușor de pe culme, nu de-a dreptul ci mai alene, cum fac ciobanii. Era o femeie după haine, tânără dupa mers. Când apa face un cot scurt spre dreapta fata, ghicise bine, îl vede și tresare, înțepenește pe loc precum o ciuta speriată. Inghețase.
- Salut!
...
- Ai pățit ceva?
...
- Măi, nu mănânc oameni, să știi! Alătură vorbelor și un zâmbet, să mai înlăture teama fetei, care se vedea clar. ”Mda, o fi mută sau surdă”
- N-ai mânca da niși n-am văzut oameni p-aiși!
- Dar tu ce cauți pe aici?!
- Eeee, iești cam curios matale. Pisoiu’ moare ge curios șî cânile ge bătrân!
- Ei, uite că eu mor curios și bătrân! De asta întreb ce cauți pe aici. Te-ai rătăcit?
- Nu, mă duc la tata, e sus. Rămân la iel pestă vară, c-am luat vacanță.
- Hai, atunci, urc tot pe acolo. Și ne ținem ge urât.
- Aaaaa, matale vorbeșci ca noi?!
- Ha ha ha! Doar dacă vreau. Te necăjeam.
- Nu mă necăjeșt mata, are masură a viață.
”Ce... serios?!”
- Hei! Ce-s vorbele astea? Tu, la anii aștia ai așa gân...
- Ce e, nene... Ce-ai oprit din zâs.
”M-am oprit, copilă, m-am oprit.”
- Hai, să mergem, că ne prinde noaptea și am văzut urme de lup mai jos.
- Nu-i nimica, că nu ne mâncă pe noi... Hai să îți pun să mânși șeva cân ajunjem la tata.
- Hai.
Plecară ca doi bătrâni ce nu se văzuseră de ani buni și care aveau atâtea să- și spună, grăbiți să nu termine de vorbit până când ajungeau la stână.




Poveștile munților


Se apropie de mine ușor fără să-l simt și tresar când începe să vorbească.
- Da'... șe citești acolo?!
- Ce-a scris unul mai isteț, Nietzsche.
- Neamț, care va să zică. Șî... șe zâșe?
- Păi zice că singurătatea lui nu depinde de prezenţa sau absenţa unor oameni ci dimpotrivă. Și mai zice că nu- i plac ăi de- i fură singurătatea fără să- i dea în schimb ceva.
- Da’... cum vine asta?! Că nu prea-nțăleg. Adică... cum la schimb?!
- Păi, bade, lumea asta este un echilbru fragil. De exemplu dacă vrei să mănânci mere ai grijă de pom, așa-i ori nu?
- Așa îi da’... pot să iau pădureță, că nu tre’ să dau nimic ’napoi.
- Păi, da dar alea au spini și te cam zgârie. Ori știi să le culegi ori te uiți cum se uită curca-n crengi. Rabzi.
- Lasă, mă, că nu toace au spini, zice hăhăind cu poftă de răsună strunga și pădurea.
- Nu au, ce-i drept, dar ăia fără spini care sunt mici și ajungi la ei fac niște mere de ți se face gura pungă și mai sunt și tari de-ți rupi dinții. Iar când or fi bune de mâncat au deja viermi. Așa că... ce-ai alege?
- Îhm. Las că iau barda șî îl curăț de toace.
- Cureți dar anul ce vine ce faci? Mai mânci ori ba?! Te gândești numai să-ți umfli burta acum.
- Bă, ia mai lasă aia șî hai să bem o rachie, că o luat-o Ion ge la pârău. Șâ-i rășe. Dă-l... Doamne iartă, pe ăla! Șî mai lasă șî astea. Mă! Tu șci cu cin' sameni tu?
- Nu, cu cine? Dar să nu spui vre-o nefăcută!
- Taci, mă! Cu o gară.
- E, pe dracu'!
- Da. Păi... ai at\cea în capul ăla ge zâși că ie triaju'.
- Eh, așa o fi. Dar prin gările astea mai trec și oameni. Vin... pleacă...
- Mhm șî... șin' rămâne?!
Ș-om mers dar am continuat disputa, și au intrat în cugetări toți cei din stână, și uite așa ne-a prins dimineața cu ochii cârpiți de nesomn și cugetări una mai aprigă ca alta ]n ciuda reproșurilor băciței care tuna și fulgera când începuse a se crăpa de ziuă.