Mă
aşez pe iarbă şi îmi întind picioarele care abia aşteptau clipa asta,
pun rucsacul sub cap şi privesc mulţumit la scena din faţa ochilor.
Baciul îşi adusese mioarele de pe munte şi se apropia de mine încet,
parcă abia se mişca. Se opreşte pe la jumătatea drumului, se întoarce
către turma care păştea iarba din Groapă de parcă nu mâncaseră niciodată
o aşa iarbă. Moşul se aşează în botă şi, cu spatele la mine, şopteşte de parcă ar vrea să nu tulbure scena.
- Ni la ielă, parcă n-or mâncat ni'ca az'. Îi mai bună asta d-acas'. No, muiere, scoate d-ale burţî, nu vez' c-o venit un om acolea?
Şoptite cum erau cuvintele se loveau de pereţii de calcar din Groapă, se rostogoleau, se loveau unele de altele venind din toate direcţiile, amestecându-se şi părea ca omul care le spune este peste tot, nu acolo unde il vedeai.
- Da' ce ie ticule, eşti bolund?! Cin', păcatele miele urcă pân' acolea pă o aşa... şi vorbele rămân fără punct când mă vede întins pe iarbă aşa cum fac şi măgarii stânei când sunt loviţi de lene. Se uita lung, neîncrezătoare ori speriată de arătarea din iarba, se apropie uuşuuurel, poate muşcă drăcia aia şi nu mai pot stăpânii râsul.
- Ptiu! Bată-te norocu', tu iereai. De nu te hlizeai de proasta de minie nu te mai ştiam. Şî tu ce te râzi acolea, ticule, că puteai să zâci.
- Apăi... da' di ce? De cin' mai râdeam noi acu'?! Îi răspunde "ticule", aţi ghicit, baciul, moşu, cum imi plăcea să îi spun. Avea mosul meu o barbă albă, lungă, ca omătul iernii, cu mustaţa îngălbenită într-un colţ, de la mahoarca pe care o fuma şi sunt sigur că fără ţigara aia, veşnic fumată pe jumătate, nu ar fi lăsat în minte mea o aşa amintire. Părul lung îi ieşea de sub pălăria bearcă decolorată de vremuri şi poveşti cum doar el ştia să spună. Mi-a rămas drag omul ăsta atât de simplu, atât de drag încât adevereştr faptul că nu există fericire de care să nu îmi amintesc cu o uşoară tristeţe. Una caldă care aduce şi un zâmbet pe lângă dulcele amar.
- Ia zî tu, mă ţâcă (eu sunt ăsta şi mereu mă amuza felul în care o spunea), cu ce gând prin hoaga asta?
- Nici un gând, moşule. Vin ca să scap de gânduri, să las prin pădurile astea.
- Mdea. No... înţăleg ce zâci da'... pân' aruncă a mea muiere ceva pe blana aia hai să-ţ' arăt ceva. Ui acole, sus. Mă uit spre locul arătat de bota moşului şi văd stânca albă acoperită de flori. O perdea de flori de colţ. Atât de multe că păreau puse cu mâna, ingrămădite de parcă se grăbeau să cucerească cât mai mult din piatra aia. Mă uit cu ciudă la aparatul rămas fără baterie şi mă mulţumesc cu amintirea retinei, nu fără a ofta o dată.
- Lasă, că mai ajungi tu p'acolea şî de-o fi binie ţ-oi spune şî cum o venit pe lume floaria asta. Da'... zî tu, nu-i o minune dumnăzăiască? Cum stă acolea sus, în piatră sacă... d-ar putea şî omu'... eh, hai, că acu' sare muierea la noi că să slăieşte mălaiu'.
Aveam să aflu şi povestea promisă, altă dată, pe o vreme de toamnă când nimerisem la coborâtul oilor.
- Ni la ielă, parcă n-or mâncat ni'ca az'. Îi mai bună asta d-acas'. No, muiere, scoate d-ale burţî, nu vez' c-o venit un om acolea?
Şoptite cum erau cuvintele se loveau de pereţii de calcar din Groapă, se rostogoleau, se loveau unele de altele venind din toate direcţiile, amestecându-se şi părea ca omul care le spune este peste tot, nu acolo unde il vedeai.
- Da' ce ie ticule, eşti bolund?! Cin', păcatele miele urcă pân' acolea pă o aşa... şi vorbele rămân fără punct când mă vede întins pe iarbă aşa cum fac şi măgarii stânei când sunt loviţi de lene. Se uita lung, neîncrezătoare ori speriată de arătarea din iarba, se apropie uuşuuurel, poate muşcă drăcia aia şi nu mai pot stăpânii râsul.
- Ptiu! Bată-te norocu', tu iereai. De nu te hlizeai de proasta de minie nu te mai ştiam. Şî tu ce te râzi acolea, ticule, că puteai să zâci.
- Apăi... da' di ce? De cin' mai râdeam noi acu'?! Îi răspunde "ticule", aţi ghicit, baciul, moşu, cum imi plăcea să îi spun. Avea mosul meu o barbă albă, lungă, ca omătul iernii, cu mustaţa îngălbenită într-un colţ, de la mahoarca pe care o fuma şi sunt sigur că fără ţigara aia, veşnic fumată pe jumătate, nu ar fi lăsat în minte mea o aşa amintire. Părul lung îi ieşea de sub pălăria bearcă decolorată de vremuri şi poveşti cum doar el ştia să spună. Mi-a rămas drag omul ăsta atât de simplu, atât de drag încât adevereştr faptul că nu există fericire de care să nu îmi amintesc cu o uşoară tristeţe. Una caldă care aduce şi un zâmbet pe lângă dulcele amar.
- Ia zî tu, mă ţâcă (eu sunt ăsta şi mereu mă amuza felul în care o spunea), cu ce gând prin hoaga asta?
- Nici un gând, moşule. Vin ca să scap de gânduri, să las prin pădurile astea.
- Mdea. No... înţăleg ce zâci da'... pân' aruncă a mea muiere ceva pe blana aia hai să-ţ' arăt ceva. Ui acole, sus. Mă uit spre locul arătat de bota moşului şi văd stânca albă acoperită de flori. O perdea de flori de colţ. Atât de multe că păreau puse cu mâna, ingrămădite de parcă se grăbeau să cucerească cât mai mult din piatra aia. Mă uit cu ciudă la aparatul rămas fără baterie şi mă mulţumesc cu amintirea retinei, nu fără a ofta o dată.
- Lasă, că mai ajungi tu p'acolea şî de-o fi binie ţ-oi spune şî cum o venit pe lume floaria asta. Da'... zî tu, nu-i o minune dumnăzăiască? Cum stă acolea sus, în piatră sacă... d-ar putea şî omu'... eh, hai, că acu' sare muierea la noi că să slăieşte mălaiu'.
Aveam să aflu şi povestea promisă, altă dată, pe o vreme de toamnă când nimerisem la coborâtul oilor.
