duminică, 25 martie 2018

Poveștile muntelui


- Ia ge la muma, iși. Vez’ că arge rău, că acu’ îl luai ge pe vatră.
- Mulțam, mătușe! Dau să mă înfig în castronul de pământ în care aburea laptele cu mămăligă și doar aburul fierbinte mă opri din traictoria pe care mă lansasem. Vorbele tușei... trecuseră ca vântul pe lângă urechi și bătrâna văzu asta. Zămbi înțelept și nu zise nimic.
- Hai, să-ț zâc șe mi-a adus Dumnezău amince, că ieu... mă mai lasă capu’ ăsta. Eh, batrână cu jințî ge lână. Șe ce uiț așa la minie?
- Păi... trebuie să recunosc, mătușe, că râsul matale este...
- Lasă că sciu. Mi-or mai zâs, zâci că-s vrăjâtoare, nu? Și avea dreptate, avea un râs de îți îngheța spinarea și de nu aș fi cunoscut-o de atâta vreme cred că nu îi ascultam acum poveștile. Bine, acum... mătușa asta este oale și ulcele și îmi pare rău că nu am ajuns să o văd înainte să-și dea sufletul. Întrebase de mine și a rugat pe văru-su să-mi zică câteva vorbe. Le-am auzit și... asta însă este altă poveste.
- Am vrut să zic altceva dar nu contează. Ia să aud, ce spuneai de povestea aia?
- O venit într-o sară, numa’ șe mulsasără oile. Îl trăjea calu’ după iel, așa... d-un pișor. Să minunau toț cum ge mai trăia, că iera plin dă sânje. Iera tot o rană, nu aveai un să pui dejetu, nu alta. L-or dus în stână șî l-or oblojit cum să prișepeau și ei, cu leacuri gin pădure. L-or uns cu său după șe l-or spalat bine muierile ge la stână, cu zamă ge pedicuță cu ciuperși și l-or învelit în foi mari ge căftălan. Fir-ai tu ge câne, că nu mai tași! Ni, mă! La oi, n-auz!
- O veni vreo jivină, că apune soarele, iar pădurile astea au de toate. Castronul opunea o rezistență eroică dar își găsise adversar pe măsură, era prea bun. Simplu dar cu un gust de nedescris.
- Nu vin acu, mai la miezu’ nopțî, le sciu eu bine. Acum... normal era să-mi rămână în gât mâncarea dar odată ce începi să cunoști locurile, nimic nu te mai miră. Nici oamenii locului nu te fac să faci un pas în spate. Îi înțelegi.
- Și cum a rămas cu străinul?
- Ia șî mâncă, lasă-mă să zâc. Na, c-o tăcut. Da, o lună o zăcut în stână șî când o făcut ochi a întrebat ge desajii lui. Îi pusasă tata bine, afară, că nu s-or uitat în iele. O înșeput a umbla pă păreți, zâșeai că acu află cum să merje. Da... tot nu iera întremat cum trebe șî sara, după șe terminau trebile, îl mai sprijinea ăl bătrân, moșu, cum îi zâșam cân’ ieram io mică. Eh, într-o sară sta tata prin obor, iera mic pe atunși, șî alerga după un pui de cânie cân’ de-odat’ sare la iel ursu’. Ge unge apărusă... nime nu văzusă. Moșu iera mai sus, pe culme, că pierdusă niștă oi, muma cu ale iei.. nima p-acole. Na, șî cân’ o văzut ursu’ o înșeput a țâpa ca nebunu’ ge teamă. O ieșât străinu’ ca vântu’ gin stână șî s-o repezât la fiară. Mă, zâșea tata c-avea doar cuțâtu’, unu lung cu două muchii, că avea să afle că-l avuse în desaji. Nu l-o dovedit pe urs da’ l-o pus pe fugă. Șî uice-așa o văzut tata moarcea cu ochii. O albit câta atunși. Ni, mă! Iar o inșeput să urle nebunu’ ăsta.
- Și străinul? Cine era?
- Eeee, nu o vrut tata să spună, că o aflat dar l-o pus să jure că tașe. Ș-o tăcut până o murit. Atunși a zâs da m-am legat să nu spun. Și privirea bătrânei spunea că nu ar vorbi oricât aș încerca să o descos așa că nu insist, nu are rost.
- Măcar spui cum a aflat?
- Eh, o văzut cuțâtu’, avea un semn pe iel, așa o înțăles șine iera. Mai pun în blidu' ăla? Că parcă ai fi fujit d-acasă, mumă.
- Pune mătușe, că e prea bun. Nu-s fugit doar caut și eu ce nu am.
- Uităce-n ochii mei cân’ îț zâc, șe vrei tu nu găsăsci p-iși. Iși doar răsuflă șî sufletu’ câta, ge dus crușea o duși păste tot, p-iși doar ce hodini câta ca s-o urși mai ușor pe munce.


joi, 15 martie 2018

Poveștile muntelui



- Aia niagră ie tare dusă! Cre’ ca tre' s-o leg ca s-o mulg. Iar a dat gin pișoare ca nebuna.
...
- Eh, ge-ale noastre. Iooaaaaaneeeeee! Vez’, mă, la cânii ăia! Mi-or facut capul pașele, șe dracu’ au?
- Rămăsese să-mi spui ceva, moșule. Moșul... zâmbi, nu uitase și parcă aștepta să-l rog, să aibă motiv să lase tot ce mai avea de făcut înainte să adoarmă toată stâna. Își scoase țigările, le așeză lângă el pe piatră și rămase contemplând umbra muntelui peste groapă.
- Apune, sa fașe tot mai mică zâua...
- Se face, curând or să urle lupii pe aici.
- ... sa urle, e șî locu lor. Da, cum zâșeam, pe culmea șea treșeau toț’. Șî popii da’ șî lotrii, cătane, fugari, șî ge-ai lu Tudor or fost, cân’ strânjeau arme. Ge-ar avea gura muncele ăsta... da’ n-are el, am ieu. Râsul gros al bătrânului răsuna ca un clopot de catedrală, grav, se ducea spre creastă, venea înapoi izbind timpanele, cel puțin pe ale mele.
- Da’ matale nu ești tare bătrân așa că asta știi de la tată sau „ge la bunic”.
- Hahahahaaa, mă! Da-ț’ șade bine graind ca minie! Și se repezi de mă luă în brațe de credeam că-mi rupe oasele. Acum aveam idee cam ce înseamnă să te strângă ursul.
- Păi,,, da, ge la tata șciu, da tot îs batrân, doar ca nu sa vege. Eeee, sa fi gângit ieu atunși altfel... țâneam mince mai mulce! Na, șî... Trage o înghițitură sănătoasă din sticla care apăruse de nicăieri și o întinse spre mine. Scuturai repede și scurt din cap, în loc de nu, semn ce-l făcu să râdă iar, mai cu poftă. Își dădu seama că aveam eu vreo experiență mai altfel cu o surată de-a sticlei lui. Dar asta e altă poveste.
- Cum zâșeam, p-aiși treșeau toț’ șî toț sa... cum zâși matale la asta?
- La ce anume?
- La asta, cân’ nu sa șeartă da-n alce părți sa bat.
- Se tolerează.
- Așa, așa, ca bine zâși. Na, șî treșea pe colo, vezi? Culmea ge colo, asta prima, mai domoală.
- Văd.
- Ma gângeam ieu ca vez’, ce șciu ca umbli p-aiși ge ani buni.
„Moșul e nevorbit, se pare. Nu se oprește din făcut paranteze iar eu fierb aici așteptând să spună mai repede partea interesantă. Hai, unchiule, hai! Că se face ziua și nici nu apuse soarele!” Nu aveam de unde să știu cât preț o să pun pe fiecare cuvânt al lui, mai târziu. Noroc cu memoria, altfel uitam tot.
- Da, mă, baiece... într-o sară... iereau toț șobanii la foc, tocau ca muierile cân’ o urcat unu’. Sa vegea umbra pe culme. Ge sus venea o cătană gea ălora. Trăjea un cal dupa iel. Ăsta ăl nost’ i-o dat șeva galbeni, zâșea tata, ca lua arme ge la austrieși. Na, ș-or stat șeva vreme acolo apoi or înșeput sa se șerte ca o fujit neamțu’ la cal ș-o scos flinta. Ăsta s-o repezât la iel șî l-o lovit cu simceaua. Zâșea tata ca niși greierii nu mai chirăiau pe culme, așa linisce s-o facut. O luat ăsta calu’ ș-o coborât la stână. Ășcia zâșeau ca pân’ ași le-o fost da’ trăjeau ciomejele lânga ei. Da, șî s-o așezat pe piatra aia, pe care stai tu. Avea un păr lung, ge muiere, șî negru tuci, iară pe față era brăzdat de simcea. Ăscia, ai mei, nu zâșeau nici pâs. O luat o gura ge rachie și le-o lasat doi galbini, sa-l îngroape pe neamț apoi, zîșea tata, cică o zâs că-s mai bogaț’ ca boierii. O plecat pe urmă, pe valea asta în jos, dracu’ șcie unge. Iooaaaaneeeee! Vez’, măăă, șe are cânile ăla, măăă... Și ă-ul ăla plecă spre creastă ca un fulger.


Poveștile munților



- Eeeh... ași ce las sa merji sângur. Da’... nu stai câta sa traji suflietu? C-ai mult ge mers.
- Nu stau moșule, că ma prinde noaptea prin pădurea aia, de care tot vorbirăm pe drum.
- Ha ha haaaa, mă, baiece! Da nu ț-o fi frică acum?!
- Nu frică, moșule, am uitat lanterna acasă și nu vreau să calc pe vreo jivină. Asta nu ar fi așa de bine.
- Eh, ce zâși mata c-o fi binie... e binie pentru altu’... șî șei bine pentru altu nu-i bine pentru cine ori pentru mine. Nu-i așa?
„- Mda, cam are dreptate unchieșul și parcă citează din filozofia preaslăvită de noi, ăștia civilizații”
- Nu mai zâși nimica, ce lasai pe gâduri, ha?
- Mda, ești direct, înțelept dar tot singur stai pe coclaurii ăștia!
- Ia ascultă iși la minie șî lasă fumu’ că nu-ț șade bine! Că mă zburlesc acu’ de-ț treșe tot! Păi... stau, că la-nșeput n-aveam încotro, eram mulț in casă la muma șî tata. Unu’ era musai sa lucre la oi șî șine dacă nu ieu?! Ieu ieram ăl mai mare din toț. Apoi... m-am învațat așa... celeleu, ar zâce muma, Dumniezău s-o iarce! Și făcu o cruce cât el de mare. Și era moșul pe cât de lat pe atât de înalt. Nu aș vrea să fiu în pielea ursului care i-ar ieși în cale deși... pe cât este de mare pe atât este de blând. Io nu zâc așa, zâc că-i mai binie colea. Nu supăr pe nimenia, nu ma supără nimenia. Șî, daca ma uit la cine... nu iesci mai breaz, zice, cu un rânjet de om satisfăcut că a nimerit-o.
- De ce crezi asta?!
- Hi hi hi... păi... în pustiul ăsta nu calcă unu citov la cap, doar ca minie. Locul ăsta-i blăstămat, mă! Ori nu-i, dracu’ scie, doamne iartă șî păzăște! O altă cruce își făcu loc pe pieptul lui, lat cât butura pe care se așezase, dar făcută mai repede și minusculă. Uice colea! Asta-i șe am acu’. Asta șî muncele ăsta! Șî-mi ajunge! Scosese o carte. Cioran, Amurgul gândurilor.