Poveștile muntelui

- Aia niagră ie tare dusă! Cre’ ca tre' s-o leg ca s-o mulg. Iar a dat gin pișoare ca nebuna.

...

- Eh, ge-ale noastre. Iooaaaaaneeeeee! Vez’, mă, la cânii ăia! Mi-or facut capul pașele, șe dracu’ au?

- Rămăsese să-mi spui ceva, moșule. Moșul... zâmbi, nu uitase și parcă aștepta să-l rog, să aibă motiv să lase tot ce mai avea de făcut înainte să adoarmă toată stâna. Își scoase țigările, le așeză lângă el pe piatră și rămase contemplând umbra muntelui peste groapă.

- Apune, sa fașe tot mai mică zâua...

- Se face, curând or să urle lupii pe aici.

- ... sa urle, e șî locu lor. Da, cum zâșeam, pe culmea șea treșeau toț’. Șî popii da’ șî lotrii, cătane, fugari, șî ge-ai lu Tudor or fost, cân’ strânjeau arme. Ge-ar avea gura muncele ăsta... da’ n-are el, am ieu. Râsul gros al bătrânului răsuna ca un clopot de catedrală, grav, se ducea spre creastă, venea înapoi izbind timpanele, cel puțin pe ale mele.

- Da’ matale nu ești tare bătrân așa că asta știi de la tată sau „ge la bunic”.

- Hahahahaaa, mă! Da-ț’ șade bine graind ca minie! Și se repezi de mă luă în brațe de credeam că-mi rupe oasele. Acum aveam idee cam ce înseamnă să te strângă ursul.

- Păi,,, da, ge la tata șciu, da’ tot îs batrân, doar ca nu sa vege. Eeee, sa fi gângit ieu atunși altfel... țâneam mince mai mulce! Na, șî... Trage o înghițitură sănătoasă din sticla care apăruse de nicăieri și o întinse spre mine. Scuturai repede și scurt din cap, în loc de nu, semn ce-l făcu să râdă iar, mai cu poftă. Își dădu seama că aveam eu vreo experiență mai altfel cu o surată de-a sticlei lui. Dar asta e altă poveste.

- Cum zâșeam, p-aiși treșeau toț’ șî toț sa... cum zâși matale la asta?

- La ce anume?

- La asta, cân’ nu sa șeartă da-n alce părți sa bat.

- Se tolerează.

- Așa, așa, ca bine zâși. Na, șî treșea pe colo, vezi? Culmea ge colo, asta prima, mai domoală.

- Văd.

- Ma gângeam ieu ca vez’, ce șciu ca umbli p-aiși ge ani buni.

„Moșul e nevorbit, se pare. Nu se oprește din făcut paranteze iar eu fierb aici așteptând să spună mai repede partea interesantă. Hai, unchiule, hai! Că se face ziua și nici nu apuse soarele!” Nu aveam de unde să știu cât preț o să pun pe fiecare cuvânt al lui, mai târziu. Noroc cu memoria, altfel uitam tot.

- Da, mă, baiece... într-o sară... iereau toț șobanii la foc, tocau ca muierile cân’ o urcat unu’. Sa vegea umbra pe culme. Ge sus venea o cătană gea ălora. Trăjea un cal dupa iel. Ăsta ăl nost’ i-o dat șeva galbeni, zâșea tata, ca lua arme ge la austrieși. Na, ș-or stat șeva vreme acolo apoi or înșeput sa se șerte ca o fujit neamțu’ la cal ș-o scos flinta. Ăsta s-o repezât la iel șî l-o lovit cu simceaua. Zâșea tata ca niși greierii nu mai chirăiau pe culme, așa linisce s-o facut. O luat ăsta calu’ ș-o coborât la stână. Ășcia zâșeau ca pân’ ași le-o fost da’ trăjeau ciomejele lânga ei. Da, șî s-o așezat pe piatra aia, pe care stai tu. Avea un păr lung, ge muiere, șî negru tuci, iară pe față era brăzdat de simcea. Ăscia, ai mei, nu zâșeau nici pâs. O luat o gura ge rachie și le-o lasat doi galbini, sa-l îngroape pe neamț apoi, zîșea tata, cică o zâs că-s mai bogaț’ ca boierii. O plecat pe urmă, pe valea asta în jos, dracu’ șcie unge. Iooaaaaneeeee! Vez’, măăă, șe are cânile ăla, măăă... Și ă-ul ăla plecă spre creastă ca un fulger.