duminică, 25 august 2019

Despre târâtoare

        Şobolanul. Animal din specia vertebratelor, o rozătoare care, instinctiv, crează repulsie omului, fiind asociat cu tot ce este mai urât. Cu gunoaie, resturi, cadavre, cu cotloanele cele mai întunecate şi mizere. Şi totuşi este un animal care se adaptează uşor la ambient creându-şi destul de uşor un mediu de viaţă confortabil, nefiind deranjat de vânătorii asmuţiţi asupra lui. 
       Ca animal este acceptat totuşi, este ceva ce nu poţi decât să eviţi, nu să fie eradicat, dus la extinţie. Nici nu suntem dumnezei să hotărâm soarta unor rude, până la urmă. Ce facem însă când şobolanul evoluează de la un mic rozător la un hominid?! Nu ca aspect desigur ci din punct de vedere al existenței. De caracter, personalitate, mod de viață vorbesc. Dacă asta ar putea fi numit mod de viață pentru o societate ale cărei valori, normale, sunt totuși ușor zgâlțâite de factorii, de toate felurile, actuali. Șobolanul știe că evoluția lui într-o ființă... superioară (deși nu îmi place ideea de superioritate, și nu o discut acum) trage după ea și greața, asocierea cu gunoiul în care se scăldase. Nu-i prost! Își ascunde urâțenia sub o mască drăguță, copiază din jur ce vede că atrage, mai pune câte ceva pe ici-colo, mai un parfum, mai un citat din cărți (nu citește multe pentru că nu poate, îi displace, dar prinde o idee și pe aia o metamorfozează în diferite feluri în funcție de victimă) și avatarul hominid este gata. O clonă. 
        Eh, infectul ADN rămâne neschimbat, nealterat, și șobolanul-om va putea căsăpi în voie tot ce îi iasă în cale. Fără să țină cont că omul, ăsta pe care îl imită, l-a acceptat și nu la pus pe lista roșie a speciilor pe cale de dispariție. Acum, văzându-se "om", începe să aibă vise de mărire, de zeificare. Se vede stăpân, guru, atoateștiutor, înțelept, ce să zic, ființă oedipiană. Dar! Uită un lucru: mirosul specific pe care îl degajă respirația putredă rămâne și omul începe să fie mai atent. E drept că unii îi vor desconspira acoperirea cam târziu dar o vor face. Momentul ăsta devine panică pentru bietul animal. Începe să treacă prin diferite stări, de la siguranța de sine la spaimă. Când atacă furibund, când smiorcăie la fel de furibund. Degeaba. Odată descoperit este alungat, ocolit, și până la urmă se întoarce în văgăuna de unde a ieșit, nefiind acceptat nici de propria specie care îl consideră un trădător, purtând un stigmat: un eșec al evoluției speciilor.

Târziu

      Spunea Seneca cum că ne petrecem cea mai mare parte a vietii făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic, că toata viata ne-am preocupa de cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit. No, eu zic așa, nu vă urez, vă zic.
      Privește în jurul tău, poate ceea ce nu ai este deja acolo dar ești atât de aproape încât nu vezi, poate că ce cauți aveai deja! Ridică-te din fotoliul în care te-ai prăbușit și caută-l pe omul la care ții, oricare ar fi el, privește-l fără să te vadă și întreabă-te „cum ar fi fost fără?”. Dacă te îngrozește răspunsul, ia-l în brațe în timp ce gătește sau se joacă, sau își rade barba. Nu spune nimic, nu este nevoie de cuvinte. Gestul ăsta face cât toate cuvintele și cine are nevoie de cuvinte daca nu sunt vii? Lasă egoismul, lasă supărarea sau orice te ţine prins în ce a trecut deja. Mâine este azi! Fă asta pentru că e nevoie de o singură secundă ca răspunsul întrebării să devină realitate și apare „de ce nu am văzut?!”, adică regretul (’tu-i crușa mă-sii ar fi continuat un bătrân prieten care nu mai este acum). Și nu vrei să trăiești cu regretul că nu ai avut timp să vezi, să arăți, să trăiești, să faci. Toate astea la timpul ăla în care se putea. Nu fi orb, omule, deschide ochii bine și fii mai atent la tot ce ai deja. Nu lăsa nimic din cele ale societății să umbrească ce ai primit pentru că este neprețuit și nu înțelegi ce poți să pierzi până când pierzi. Ai făcut rău, bun, schimbă asta! Iartă și cere iertare dar nu cu simple cuvinte, arată, în fiecare zi. Ai certat? Lasă-te certat. Ai uitat? Adu-i aminte ce ai uitat. Oamenii care ne dau bine nu merită ignoranța, oricare ar fi sursa, pentru că sunt acolo cu un motiv: au ales asta, voit, pentru tine nu doar pentru ei. Dacă era altfel altcineva era în locul tău. Ține-l în brațe și nu spune nimic. O să înțeleagă și o să ierte.
 Încearcă chiar dacă ți se pare imposibil, chiar dacă ceva te oprește țintuind de pereții minții dorința, voința. Incearcă chiar dacă nu iți va răspunde așa cum sperai pentru ca deja nu mai ai nimic de pierdut. Odată ajuns aici totul este contratimp, aproape târziu. Poate că va întoarce spatele chiar dacă arăți că îți pasă și ca îți recunoști greșeala ori uitarea. Încearcă! Chiar dacă mâine nu mai este acolo ducând cu el până și amintirea. Ce mai ai de pierdut?! Ai, dacă rămâi prizonierul angoaselor minții și al apucăturilor, omenești și ele. Tocmai în asta constă curajul. Să treci peste tot și toate. Acum, nu mâine... azi nu mai târziu.