luni, 23 noiembrie 2020

Errare humanum est



 ”Errare humanum est sed perseverare diabolicum.”

- Moșule, ce are... omul dumitale?!

- Care, mă?

- Ei, care, cel de colo, care abia a venit de pe culme.

- Aaaaa, păi... ce să aibe... ie sărac cu duhu', ie bolnav, săracu'. Da' ie blănd ca mielu, nu zâce nimica. Cât îi zâua dă lungă cântă ori înșiră câte-n Lună șî-n stăle. Barem, odat' să certa cu 'mnezău știe. Apoi s-a pus pe plâns că abia l-am potolit. Face muncă bună șî-l plătesc cu mai mult, că-i păcat dă el.

    Povestea asta are un final haios, fiind vorba despre un ”nebun” cuminte, unul cu care vorbeam despre clasici ai literaturii sau despre coclaurii pe unde mergeam ori fusese. El fiind o enciclopedie geografică. Asta când era în lumea noastră, rar, ce-i drept. Un final mai puțin haios pot avea însă povești în care ”cel sărac cu duhul” (expresia asta având multe interpretări de fapt, diverse și complexe) este un alt gen. 

    Există câteva tipologii de oameni, caractere de fapt, care fac individul sa fie distinct în masa populației. Unii ies in evidență, nu prin problema lor ci prin ce fac si cum fac asta! Sunt indivizi care prin natura lor, creați sau nu de o forță celesta sau doar una muritoare, își indeplinesc scopul în viața țintind spre ceea ce ei nu au. Al altuia. Si nu ma refer la lucruri materiale ci la altele, mai sensibile. Pentru individul asta scopul scuză mijloacele și nu are scrupule. Calcă orice iî picioare, și oricum, fără sa aibă remușcări sau să gândească măcar că poate nu este bine. Contează doar binele lui, ținta, și să aibă! Restul sunt simple unelte în obținerea propriei mulțumiri. Satisfacția asta a lui, morbidă de altfel dacă privim din unghiul omului victimă, este atât de clară, vizibilă de restul încât o vezi cu ochiul liber, fără unelte. 

    Asemenea oameni au fost obiect de studiu pentru filosofi sau psihiatrii, subiecte de cărți sau filme chiar. Si fiecare, pentru că și ei se împart pe subcategorii, poartă un diagnostic la fel de clar: pesonalitate dublă, psihopat, tulburări de x feluri, multe. Dar! Câte unul mai răsărit își ascunde problema după o imagine dulce, atrăgătoare, siropoasă uneori, își crează o aură de mister care atrage și  provoacă curiozitatea celor care vor fi victime sigure dacă nu sunt sensibili la anumite vibrații ale acestui individ. Ar fi și greu sa vezi pentru că individul ăsta este bun în ce face. Atât de bun încât și el crede că este conform măștii purtate. Distruge și nu i se pare nimic rău în asta, dimpotrivă! El este victima de fapt si pozează atât de bine încât toți îl cred și acuză adevărata victimă. Bine, ăsta este de fapt sindromul Stockholm și are, și el, indivizii lui. 

    Concluzie? Nu. Nu este nevoie. Au tras alții destule. Nietzsche, Jean Piaget, Freud, Pavlov și lista este lungă.