- Era aiși o casă, a cazut acu’ câț-va ani buni. A lu’ unu’ Gheorghe. Nu scia nimeni ge unge venea si unge s-o dus, da avea o fată faină tare șî o cam plășea șî jăndaru’. Acu... tată-su nu prea era ge acord, că nu vruia ca fi-sa să scea cu ăla, om ce spânzura și pușca, omora adică. Ta-su, Gheorghe asta îi zâșea mireu: măi, fata mea, să iei pe cin’ ță drag, nu pe cin’ are avere multă că ăla-ț rupe oasăle. Să-ț fie drag să stai cu el la masă șî să nu-ț fie rușine cu iel pe drum. Șî să n-aud că s-atinje d-un fir al tău ca-l mănânc...
- Așa, și?
- Mă, da' grabit eșci. Zice râzând.
- Păi mă lași așa?! Zic eu, tot râzând.
- Mda. Trebuie să mă duc la oi așa că zâc răpige. Fata o murit când jăndaru’... prișepi matale.
Pricep, și nu apuc să întreb dacă Gheorghe a pus mâna pe el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu