Şobolanul. Animal din specia vertebratelor, o rozătoare care,
instinctiv, crează repulsie omului, fiind asociat cu tot ce este mai
urât. Cu gunoaie, resturi, cadavre, cu cotloanele cele mai întunecate şi
mizere. Şi totuşi este un animal care se adaptează uşor la ambient
creându-şi destul de uşor un mediu de viaţă confortabil, nefiind
deranjat de vânătorii asmuţiţi asupra lui.
Ca animal este acceptat
totuşi, este ceva ce nu poţi decât să eviţi, nu să fie eradicat, dus la
extinţie. Nici nu suntem dumnezei să
hotărâm soarta unor rude, până la urmă. Ce facem însă când şobolanul
evoluează de la un mic rozător la un hominid?! Nu ca aspect desigur ci
din punct de vedere al existenței. De caracter, personalitate, mod de
viață vorbesc. Dacă asta ar putea fi numit mod de viață pentru o
societate ale cărei valori, normale, sunt totuși ușor zgâlțâite de
factorii, de toate felurile, actuali. Șobolanul știe că evoluția lui
într-o ființă... superioară (deși nu îmi place ideea de superioritate,
și nu o discut acum) trage după ea și greața, asocierea cu gunoiul în
care se scăldase. Nu-i prost! Își ascunde urâțenia sub o mască drăguță,
copiază din jur ce vede că atrage, mai pune câte ceva pe ici-colo, mai
un parfum, mai un citat din cărți (nu citește multe pentru că nu poate,
îi displace, dar prinde o idee și pe aia o metamorfozează în diferite
feluri în funcție de victimă) și avatarul hominid este gata. O clonă.
Eh, infectul ADN rămâne neschimbat, nealterat, și șobolanul-om va putea
căsăpi în voie tot ce îi iasă în cale. Fără să țină cont că omul, ăsta
pe care îl imită, l-a acceptat și nu la pus pe lista roșie a speciilor
pe cale de dispariție. Acum, văzându-se "om", începe să aibă vise de
mărire, de zeificare. Se vede stăpân, guru, atoateștiutor, înțelept, ce
să zic, ființă oedipiană. Dar! Uită un lucru: mirosul specific pe care
îl degajă respirația putredă rămâne și omul începe să fie mai atent. E
drept că unii îi vor desconspira acoperirea cam târziu dar o vor face.
Momentul ăsta devine panică pentru bietul animal. Începe să treacă prin
diferite stări, de la siguranța de sine la spaimă. Când atacă furibund,
când smiorcăie la fel de furibund. Degeaba. Odată descoperit este
alungat, ocolit, și până la urmă se întoarce în văgăuna de unde a ieșit,
nefiind acceptat nici de propria specie care îl consideră un trădător,
purtând un stigmat: un eșec al evoluției speciilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu