vineri, 19 octombrie 2018

Toamna Parângului


       Așez în grabă lucrurile din cutii fiind strâns cu ușa de ceasul care ticăie ca un nebun amintindu-mi că voi intârzia la lucru. Scap cutia goală pe jos, o împing cu piciorul, hotărât să renunț pentru azi altfel chiar voi întârzia. Bun, mă întorc să iau altă cutie și, uitând de cealălaltă, lăsată în cale, mă împiedic și răstorn totul pe jos, într-un zgomot infernal. “Exact ce-mi trebuia acum! nu puteam să las asta pentru altă zi?!” Mă aplec și încep să strâng totul și... ochii îmi ajung pe fotografiile dintr-o cutie mai mică ce căzuse deodată cu restul catrafuselor. Erau fotografii făcute atunci când am făcut cunoștință pentru prima dată cu el, Parângul. S-a dus dracului graba, verva, nici ceasul nu mai ticăie.   Mă fac comod, trag cana cu cafea mai aproape și încep să recitesc călătoria pe culmile atât de dragi.
      Era o toamnă caldă, exagerat de caldă aș spune, și planul de a merge în Parâng mă înviora și agita totodată. Abia așteptam să ies pe ușă și să nu mă opresc până în Bumbești, de unde plănuisem să urc. Auzisem că plaiul ăla avea un farmec al lui, mai aparte, și cum toamna era atât de colorată am zis că asta este momentul. Vine și ziua plecării după o săptămână lungă, prea lungă! Drumul până în Bumbești părea nesfârșit, parcă se lungea distanța pe masură ce mașina înghițea kilometru după kilometru. Eh, dar nu mă pot opri să nu îl admir și din depărtare însă nu doar pe el pentru că se ivește în soarele dimineții și Oslea, enigmatică și cuminte, care prevestea o călătorie după planul meu, gândeam. Aș! Nu o să fie chiar așa dar...






            Ajung până la urmă în micul orășel, las mașina într-o parcare, iau rucsacul și... la drum! Plaiul mă întâmpină cu o pantă cam dezolantă la prima vedere, un drum de plai care începe chiar din asfaltul ce șerpuiește spre Petroșani, chiar de la intrarea în Defileul Jiului lângă Uzina Mecanică Sadu, și duce la conacele de sus, dar pe măsură ce înaintez realizez că se schimbă totul odată cu fiecare pas făcut. Partea asta a Parângului este mai puțin umblată de turiști datorită potecilor lungi, mulți fiind dornici să ajungă cât mai repede pe creastă dar este de un pitoresc care mă duce cu gândul și imaginația la evul ancestral al strămoșilor. Limita lui se desfăşoară pe direcţia vest-est, pe deasupra de localităţile Stânceşti, Crasna, Cărpiniş, Radoşi, Novaci, Cernădia, Baia de Fier, Polovragi. Și lipsa unui acces al transportului în comun este cauza pentru care zona asta este mai puțin căutată dar, zic eu, și datorită aspectului de sălbăticie, unde urmele animalelor care își au sălașul aici fiind peste tot.

            Pe aici oamenii încă își mai duc animalele pe imașuri până spre pădurile Sadului și deasupra de spintecătura Jiului dar pe măsură ce te afunzi în munte conacele se răresc, oamenii dispar cu desăvârșire, la fel și animalele ori mirosurile de bucate gustoase făcute la foc de vatră. Iar culorile astea! Culorile au miros! Cele roșii miros a fructe, cele galbene a lemn putred, cele verzi a izvor iar amestecul ăsta de culoare și mirosuri mă îmbată. Până sub vârful Recii nu vezi marcaj turistic, te lași dus de plăcerea de a descoperi singur calea spre vârfuri. Poteca, adică drumul de piatră, urca brusc Plaiul Bâlbea, trece pe sub vârful Trântorul (992 m), șerpuiește prin pădurile de fag având pe dreapta râul Sadu apoi afluentul său Alunul iar pe stânga defileul Jiului, ocolește prin stânga vârful Scoaba aflat dincolo de pârâul Alunul și cu ultima zvâcnire iese sub vârful Recii (1488 m). În față, ușor spre stânga se văd Aregele și Pietriceaua (1421 m) iar spre dreapta lor vârful Sapa (1548 m). De aici, de pe culmea Recii, poși găsi ușor traseul spre Parângul Mare, prin pădurile Prisloapelor şi ale Mormântului Florii, până în Ciocârliul Grivelor şi vârful Ţapul, care este urmat de ceea ce ai putea să crezi că este Parângul Mare, dar nu, este Mândra (2360 m), care acoperă totul cu masivitatea sa. Tot de aici, de pe Reciu, poți să cobori spre Lainici, prin Argele sau să apuci poteca Polatiștei având ca tovăș de drum vârful Sapa.



     

     
        Așa merg cale de o zi, nici nu am văzut când a venit seara și abia mă apropiam de marginea pădurii de sub vârful Recii. Se lasă și frigul iar eu tot în tricou sunt dar nu are importanță, mi-e cald, mi-e bine. Pădurea se rărește, lumina la fel, jivinele încep să forfotească prin desișuri, o vulpe ici, o căprioară dincolo, sus își țipă libertatea un șoim... și toate în frigul care se îngroașă cu fiecare clipă. Grăbesc pasul ca să ajung totuși la stână, preferabil în seara asta, unde sper să găsesc un loc unde să dorm pentru că nu aveam cortul, doar sacul de dormit. Și... surpriză! Stâna arată ca după un taifun: ferestre... lipsă, ușă... nu o văd nicăieri! “Bună treabă! O să tremuri gros în noaptea asta.” Intru și îmi caut un loc unde să îmi fac un culcuș și altă surpriză! Găsesc ușa transformată într-un prici improvizat din două bănci pe post de picioare. Aprind focul cu ce găsesc pe lângă stână, foc care avea să mă afume toata noaptea, mănânc și mă culc cu gândul la ziua care avea sa vină. Urcam în Parângul Mare.



      Mă întind ca să-mi dezmorțesc coloana adunată de frigul noptii, mai casc o dată, și îmi fac curaj să ies din sac. Mă îmbrac pe repede înainte și ies cu gândul să mă înviorez la izvorul aflat nu departe. Totul era înghețat bocnă. Lemne, iarbă, izvor, stână, chiar și soarele tremura ghemuit după Mândra și nu voia în ruptul capului să iasă. ”Nați-o dreasă că ți-am frânt-o! La cum arată cerul nu o să vină ploaie, o să ningă.” Păi... fie vorba între noi, în noiembrie te aștepți să ningă pe sus, nu să zboare fluturașii. 




      Și uite așa hotărăsc să aștept puțin, să văd ce are de gând vremea, nu aveam chef să fiu prins de ninsoare pe sus mai ales că nu eram pregatit și pentru zăpadă. “Nice, man, puteai să cari ce trebuie și acum nu-ți făceai griji că te ninge sau viscolește. Așa... ia de te întoarce!” Așa o să și fac. Renunt când norii care se adunau nu prevesteau venirea primăverii. Mă mai învârt pe lângă stână câteva ceasuri, mai trag de timp, dar până la urmă o iau din loc către vale și odată cu mine merge și ninsoarea. Tovarăș de drum de nădejde.



      Sunetul telefonului mă aduce la realitate, trezindu-mă zâmbind. Închid cutia, o așez într-un setar și ies pe ușă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu