Poveștile munților

- Mătușă! Păi... unde pleci?!

- Lasă, mumă, că nu ce mâncă lupii. Stai câta să iau șeva din cuină.

Se întoarse la fel de repede cum se dusese și, după ce se așeză pe scăunelul cu trei picioare ce părea că se prăbușește, se uită la mine.

- Acu’... te pomini că vrei să-ț zâc șeva, ge-ale mele.

- Mda, să-mi spui de uchiu’ Gheorghe.

- Da șe să zâc ieu, păcacele mele!

Își întoarse fața, să nu-i văd ochii, dar continuă:

- O plecat în iarna ’cea... nu l-oi mai văzut de atunși. S-o dus s-aducă ge-ale gurii, că ierea o zăpadăăă... pân’ la ’coperișul cela, ge colo. Și arătă cu mâna spre grajdul animalelor. Nu era foarte înalt dar cred ca avea doi metri și jumătate. Copiii șereau, noi nu mai aveam de niși unele, că șin’ se gângea c-o să fie așea grea șî lungă? O plecat pesce munte, zâcea că vine răpige, în două zâle. Șî zâle s-o făcut! L-am căutat o saptămână. Lăsam pe-ai copii sânguri, că a mare șcia mersu’ la animale șî al cășii, șî umblam ge bezmetică prin păduri, geaba. În primavară or trecut șiobanii în munte ș-am intrebat ge el dar n-or găsât nimic. Am făcut ge-ale lumești, la bisărică, pesce munte, unge trebuia s-jungă omu’ mieu. Că.. pentru noi o murit.

Oftă. Adânc. Parcă tot trecutul fu pus în oftatul ăla. Nu mai îndrăznesc s-o întreb cum au trecut prin iarnă. Cel puțin nu acum. O las să mestece în ceaunul în care parcă fierbeau toate necazurile bătrânei din colțul ăsta de munte pe care nu l-a lăsat, poate pentru că așa era aprope de Gheorghe.