Poveștile munților

- Și Ana?

- Șe-i cu ea?

- Păi... mă lași așa, cu ochii în Soare?! Trebuie să alerg după dumneata, că altfel... cine știe când mai ajung pe aici.

- Șine scie da’... poace că nici nu o-i mai fi, ca Gheorghe, zise zâmbind în colțul gurii. Nu prea era zâmbetul lui, cam trist, mai mult un rânjet al unui om care știe că nu mai are multe zile. Râse zgomotos, cu o poftă nebună, de parcă era prima oară când făcea asta. Cred că acum descoperă cum se râde, îmi zic.

- Apăi... vezi tu, baiece, fata asta... o murit.

- Și jăndaru’?

- Dă-l în mă-sa, ge nenorocit! O pus mâna pe iel. L-o jupuit, să zâce. În Godeanu l-o dus, pe sub Piatra Sturului, așa povescea al batrân, al lu tată-miu. Cică l-o târât după cal pân acolo șî l-o legat ge un copac, după șe l-o jupuit ge piele șî o privit cum l-or mâncat lupii. Io zâc că... se opri din povestit și scoase din buzunar un pachet de țigări, mototolit ca vai de el, parcă tras după cal, scoase o țigară pe care o privi atent înainte sa o aprindă, citind cumva ce avea să spună chiar în țigară. Din fumul gros de tutun vocea bătrânului se auzi ca venită din alte vremi.

- Io nu-l lăsam așa ușor, mă copile.

- Asta a fost ceva ușor?!

- He he heeee, păi da! Tu ai copil, dară, așa?

- Am.

- Atunci șci ce vreu să zâc. Zise cu ochii fix într-ai mei. Da, știam ce vrea să zică și până să mă dezmeticesc iar plecă. Mă uit după moș de parcă el este Gheorghe dar nu-l urmăresc, simțisem că nu mai avea chef așa că plec într-ale mele și mă uit spre creastă de unde venea negura. Mă prinde ploaia așa că, ori ajung în vale, la izvoare, și dorm în ruina aia de îi spune cabană, ori mă duc spre stână și poate are moșul toane bune și mai povestește.