Poveștile munților

- Tri zâle-am zăpășit prin paduri, tri zâle! Așa zâșeau ciobanii când m-or gasât. Mâncam șe găsam în padure, o șiupearcă... jîr, ce șciam că-i bun ge mâncat și nu muriam. Eheee, ge-ar sci omu șe-l asciaptă... s-ar feri cum o putea, da' așa... Na, ieram șî bolnav, că mă lovise ha boală, crușea mamii ei, tocma' atunși! Ge vegeam numa' șele necurace! Țîu mince că... vream să dorm, că nu mai țâneau pișoarele ge fierbânțală, șî m-am pus... așa, cum să zâc, într-o scobitură ge putregai, ge fag... Își trage sufletul după un oftat lung, care parcă nu se mai termina. Îi intind sticla, trage o înghițitură zdravănă și...
- Șî cum stam io acolo, facut gramadă, parcă văd io, așa ca prin somn, cum vine șeva spre mine. Hait, zîc io, pân aiși mi-o fost! Se fășea tot mai mare cum venia. Ge-acolo nu mai șciu ge mine. Cân' am geschis ochii ieram la stână. Ge la ciobanii ai batrâni am auzât că m-or cautat ge nebuni șî mai că nu or plecat făr' ge mine, da'... n-o vrut tata. Să mirau ge cum nu mi-or ramas șolanele acolo, că ei n-or avut frodată curaj să umble în padurile alea.
- Dar, unchiule, cum ai ajuns să te pierzi, de ce ai plecat de la stână?! Mai ales că, așa cum ai zis, trebuia să coborâți cu oile.
Își aprinde țigara mototolită, trage fumul în plămâni de parcă ar fi ultima de pe lume, mai pune un lemn pe focul ăla ce părea că ține departe toate ființele muntelui, cu carne pe oase sau ireale, și zâmbeste trist.
- Să pierdusă o oaie.