Poveștile munților

- Tri zâle-am zăpășit prin paduri, tri zâle! Așa zâșeau ciobanii când m-or gasât. Mâncam șe găsam în padure, o șiupearcă... jîr, ce șciam că-i bun ge mâncat și nu muriam. Eheee, ge-ar sci omu șe-l asciaptă... s-ar feri cum o putea, da' așa... Na, ieram șî bolnav, că mă lovise ha boală, crușea mamii ei, tocma' atunși! Ge vegeam numa' șele necurace! Țîu mince că... vream să dorm, că nu mai țâneau pișoarele ge fierbânțală, șî m-am pus... așa, cum să zâc, într-o scobitură ge putregai, ge fag... Își trage sufletul după un oftat lung, care parcă nu se mai termina. Îi intind sticla, trage o înghițitură zdravănă și...
- Șî cum stam io acolo, facut gramadă, parcă văd io, așa ca prin somn, cum vine șeva spre mine. Hait, zîc io, pân aiși mi-o fost! Se fășea tot mai mare cum venia. Ge-acolo nu mai șciu ge mine. Cân' am geschis ochii ieram la stână. Ge la ciobanii ai batrâni am auzât că m-or cautat ge nebuni șî mai că nu or plecat făr' ge mine, da'... n-o vrut tata. Să mirau ge cum nu mi-or ramas șolanele acolo, că ei n-or avut frodată curaj să umble în padurile alea.
- Dar, unchiule, cum ai ajuns să te pierzi, de ce ai plecat de la stână?! Mai ales că, așa cum ai zis, trebuia să coborâți cu oile.
Își aprinde țigara mototolită, trage fumul în plămâni de parcă ar fi ultima de pe lume, mai pune un lemn pe focul ăla ce părea că ține departe toate ființele muntelui, cu carne pe oase sau ireale, și zâmbeste trist.
- Să pierdusă o oaie.

Poveștile munților

        Paşii târşâiţi mă fac să intorc capul. O bătrână, măruntă, uscată ca iasca dar iute de picior, se grăbea să ma ajungă. Mă opresc. "Ce-o căuta în pustiul ăsta!"
- Saru' mâna!
- Să fii sănatos baiece! Da'... ce caţi p-aişi? Sângur ca cucuvaia?
- Mă plimb mumă, ii zic râzând, amuzat de comparaţie. Dar matale unde te duci aşa grăbită?
- Pesce vale, la neamuri, că mi-o murit omu' şî duc ge pomană, cum îi rânduiala. Daca tot ce gasîi colea, stai sa zişi bodaproste.
Mâinile uscate scotocesc in traistă iute dar cu grijă şi scoate o pungă legată ce mirosea dumnezeieşte. Se închină şi după ce spune câteva cuvinte inţelese doar de ea şi bănuite de mine, îmi întinde punga desfăcută. O face incet, cu grijă, si ochii inlăcrimaţi. Aveam un nod in gât şi un bolovan in stomac pentru că în doar câteva clipe înţelsesem cât la iubit. Bătrâna traversa Munţii Mehedinţi, prin fueroaga Beletinei, să ajungă în Topenia, la neamuri. Nu rânduiala ce o ducea la îndeplinire m-a convins ci lacrimile şi sfiala cu care mi-a dat colacul. Am renunţat la drumul meu şi i-am luat traista din spate.
- Merg cu matale, nu am mai fost cam demult pe Cracul lui Stepăn.
- Lasă, mumă că-s învaţată, ge fată mare bat poceaca asta. Râde cu poftă in timp ce îşi şterge pe ascuns ochii şi mă lasă sa ii iau bagajul. "Shit! Ce-o avea frate in ea, pietre?!" Mă vede şi zâmbeşte. Nu zice nimic dar mai tarziu aveam să aflu că râdea în sine şi se aştepta să o ajut. "Ce-am vazut cum merjeai şî sciam că nu m-ai lasa să mă mânşe lupii".
Plecăm încet, doi oameni, două generaţii despărţite de câteva veacuri dar cu "ceva" in comun.  

Piatra Cloșanilor

De treci Baia de Aramă, de departe vezi albind
- Stai Căline - nu pădurea, ci toti munții de argint.
Iată Piatra ca o cloșcă, iată puii ei: Cloșanii -
Și deodată uiți Florica și deodată uiți Miorcanii
Și deodată intri-n țara basmului ce-l credeai mort,
Unde totul își păstrează vechiul suflet, vechiul port
Tânăr ca un râu de munte, proaspăt ca un cer pe ape...

Ion Pillat

Poveștile munților

- Mătușă! Păi... unde pleci?!

- Lasă, mumă, că nu ce mâncă lupii. Stai câta să iau șeva din cuină.

Se întoarse la fel de repede cum se dusese și, după ce se așeză pe scăunelul cu trei picioare ce părea că se prăbușește, se uită la mine.

- Acu’... te pomini că vrei să-ț zâc șeva, ge-ale mele.

- Mda, să-mi spui de uchiu’ Gheorghe.

- Da șe să zâc ieu, păcacele mele!

Își întoarse fața, să nu-i văd ochii, dar continuă:

- O plecat în iarna ’cea... nu l-oi mai văzut de atunși. S-o dus s-aducă ge-ale gurii, că ierea o zăpadăăă... pân’ la ’coperișul cela, ge colo. Și arătă cu mâna spre grajdul animalelor. Nu era foarte înalt dar cred ca avea doi metri și jumătate. Copiii șereau, noi nu mai aveam de niși unele, că șin’ se gângea c-o să fie așea grea șî lungă? O plecat pesce munte, zâcea că vine răpige, în două zâle. Șî zâle s-o făcut! L-am căutat o saptămână. Lăsam pe-ai copii sânguri, că a mare șcia mersu’ la animale șî al cășii, șî umblam ge bezmetică prin păduri, geaba. În primavară or trecut șiobanii în munte ș-am intrebat ge el dar n-or găsât nimic. Am făcut ge-ale lumești, la bisărică, pesce munte, unge trebuia s-jungă omu’ mieu. Că.. pentru noi o murit.

Oftă. Adânc. Parcă tot trecutul fu pus în oftatul ăla. Nu mai îndrăznesc s-o întreb cum au trecut prin iarnă. Cel puțin nu acum. O las să mestece în ceaunul în care parcă fierbeau toate necazurile bătrânei din colțul ăsta de munte pe care nu l-a lăsat, poate pentru că așa era aprope de Gheorghe.

Poveștile munților

- Și Ana?

- Șe-i cu ea?

- Păi... mă lași așa, cu ochii în Soare?! Trebuie să alerg după dumneata, că altfel... cine știe când mai ajung pe aici.

- Șine scie da’... poace că nici nu o-i mai fi, ca Gheorghe, zise zâmbind în colțul gurii. Nu prea era zâmbetul lui, cam trist, mai mult un rânjet al unui om care știe că nu mai are multe zile. Râse zgomotos, cu o poftă nebună, de parcă era prima oară când făcea asta. Cred că acum descoperă cum se râde, îmi zic.

- Apăi... vezi tu, baiece, fata asta... o murit.

- Și jăndaru’?

- Dă-l în mă-sa, ge nenorocit! O pus mâna pe iel. L-o jupuit, să zâce. În Godeanu l-o dus, pe sub Piatra Sturului, așa povescea al batrân, al lu tată-miu. Cică l-o târât după cal pân acolo șî l-o legat ge un copac, după șe l-o jupuit ge piele șî o privit cum l-or mâncat lupii. Io zâc că... se opri din povestit și scoase din buzunar un pachet de țigări, mototolit ca vai de el, parcă tras după cal, scoase o țigară pe care o privi atent înainte sa o aprindă, citind cumva ce avea să spună chiar în țigară. Din fumul gros de tutun vocea bătrânului se auzi ca venită din alte vremi.

- Io nu-l lăsam așa ușor, mă copile.

- Asta a fost ceva ușor?!

- He he heeee, păi da! Tu ai copil, dară, așa?

- Am.

- Atunci șci ce vreu să zâc. Zise cu ochii fix într-ai mei. Da, știam ce vrea să zică și până să mă dezmeticesc iar plecă. Mă uit după moș de parcă el este Gheorghe dar nu-l urmăresc, simțisem că nu mai avea chef așa că plec într-ale mele și mă uit spre creastă de unde venea negura. Mă prinde ploaia așa că, ori ajung în vale, la izvoare, și dorm în ruina aia de îi spune cabană, ori mă duc spre stână și poate are moșul toane bune și mai povestește.

Din lumea celor care nu cuvântă