Poveștile munților

 Credea că i se pare, că tot timpul ăsta în care mersese singur îl făcea să audă ceea ce nu era dar, pe măsură ce înaintaș se auzea tot mai clar iar vocea aia suna atât de limpede încât cuvintele cântecului parca treceau prin carne.
”De unde vine, mă, că parcă vine de peste tot.”
Îi plăcea vocea aia, caldă, lină, care se amesteca cu apa pe lângă care mergea. Îl făcu parcă mai ușor, îl mai învioră.
...
”Frunză verge-a dorului
Ge-ar sci omul șe-l așteaptă
Ar jăli ge gimineață”
...
Și cum merge adulmecând cântecul vede printre fagii uriași o umbră care mergea pe lângă el, ca o nălucă, dar dincolo de pârâu. Nu-l văzuse dar se apropia de apă coborând ușor de pe culme, nu de-a dreptul ci mai alene, cum fac ciobanii. Era o femeie după haine, tânără dupa mers. Când apa face un cot scurt spre dreapta fata, ghicise bine, îl vede și tresare, înțepenește pe loc precum o ciuta speriată. Inghețase.
- Salut!
...
- Ai pățit ceva?
...
- Măi, nu mănânc oameni, să știi! Alătură vorbelor și un zâmbet, să mai înlăture teama fetei, care se vedea clar. ”Mda, o fi mută sau surdă”
- N-ai mânca da' niși n-am văzut oameni p-aiși!
- Dar tu ce cauți pe aici?!
- Eeee, iești cam curios matale. Pisoiu’ moare ge curios șî cânile ge bătrân!
- Ei, uite că eu mor curios și bătrân! De asta întreb ce cauți pe aici. Te-ai rătăcit?
- Nu, mă duc la tata, e sus. Rămân la iel pestă vară, c-am luat vacanță.
- Hai, atunci, urc tot pe acolo. Și ne ținem ge urât.
- Aaaaa, matale vorbeșci ca noi?!
- Ha ha ha! Doar dacă vreau. Te necăjeam.
- Nu mă necăjeșt mata, are masură a viață.
”Ce... serios?!”
- Hei! Ce-s vorbele astea? Tu, la anii aștia ai așa gân...
- Ce e, nene... Ce-ai oprit din zâs.
”M-am oprit, copilă, m-am oprit.”
- Hai, să mergem, că ne prinde noaptea și am văzut urme de lup mai jos.
- Nu-i nimica, că nu ne mâncă pe noi... Hai să îți pun să mânși șeva cân ajunjem la tata.
- Hai.
Plecară ca doi bătrâni ce nu se văzuseră de ani buni și care aveau atâtea să- și spună, grăbiți să nu termine de vorbit până când ajungeau la stână.

 

Errare humanum est

 ”Errare humanum est sed perseverare diabolicum.”

- Moșule, ce are... omul dumitale?!

- Care, mă?

- Ei, care, cel de colo, care abia a venit de pe culme.

- Aaaaa, păi... ce să aibe... ie sărac cu duhu', ie bolnav, săracu'. Da' ie blănd ca mielu, nu zâce nimica. Cât îi zâua dă lungă cântă ori înșiră câte-n Lună șî-n stăle. Barem, odat' să certa cu 'mnezău știe. Apoi s-a pus pe plâns că abia l-am potolit. Face muncă bună șî-l plătesc cu mai mult, că-i păcat dă el.

    Povestea asta are un final haios, fiind vorba despre un ”nebun” cuminte, unul cu care vorbeam despre clasici ai literaturii sau despre coclaurii pe unde mergeam ori fusese. El fiind o enciclopedie geografică. Asta când era în lumea noastră, rar, ce-i drept. Un final mai puțin haios pot avea însă povești în care ”cel sărac cu duhul” (expresia asta având multe interpretări de fapt, diverse și complexe) este un alt gen. 

    Există câteva tipologii de oameni, caractere de fapt, care fac individul sa fie distinct în masa populației. Unii ies in evidență, nu prin problema lor ci prin ce fac si cum fac asta! Sunt indivizi care prin natura lor, creați sau nu de o forță celesta sau doar una muritoare, își indeplinesc scopul în viața țintind spre ceea ce ei nu au. Al altuia. Si nu ma refer la lucruri materiale ci la altele, mai sensibile. Pentru individul asta scopul scuză mijloacele și nu are scrupule. Calcă orice iî picioare, și oricum, fără sa aibă remușcări sau să gândească măcar că poate nu este bine. Contează doar binele lui, ținta, și să aibă! Restul sunt simple unelte în obținerea propriei mulțumiri. Satisfacția asta a lui, morbidă de altfel dacă privim din unghiul omului victimă, este atât de clară, vizibilă de restul încât o vezi cu ochiul liber, fără unelte. 

    Asemenea oameni au fost obiect de studiu pentru filosofi sau psihiatrii, subiecte de cărți sau filme chiar. Si fiecare, pentru că și ei se împart pe subcategorii, poartă un diagnostic la fel de clar: pesonalitate dublă, psihopat, tulburări de x feluri, multe. Dar! Câte unul mai răsărit își ascunde problema după o imagine dulce, atrăgătoare, siropoasă uneori, își crează o aură de mister care atrage și  provoacă curiozitatea celor care vor fi victime sigure dacă nu sunt sensibili la anumite vibrații ale acestui individ. Ar fi și greu sa vezi pentru că individul ăsta este bun în ce face. Atât de bun încât și el crede că este conform măștii purtate. Distruge și nu i se pare nimic rău în asta, dimpotrivă! El este victima de fapt si pozează atât de bine încât toți îl cred și acuză adevărata victimă. Bine, ăsta este de fapt sindromul Stockholm și are, și el, indivizii lui. 

    Concluzie? Nu. Nu este nevoie. Au tras alții destule. Nietzsche, Jean Piaget, Freud, Pavlov și lista este lungă.

Poveștile munților

   Mă aşez pe iarbă şi îmi întind picioarele care abia aşteptau clipa asta, pun rucsacul sub cap şi privesc mulţumit la scena din faţa ochilor. Baciul îşi adusese mioarele de pe munte şi se apropia de mine încet, parcă abia se mişca. Se opreşte pe la jumătatea drumului, se întoarce către turma care păştea iarba din Groapă de parcă nu mâncaseră niciodată o aşa iarbă. Moşul se aşează în botă şi, cu spatele la mine, şopteşte de parcă ar vrea să nu tulbure scena.
- Ni la ielă, parcă n-or mâncat ni'ca az'. Îi mai bună asta d-acas'. No, muiere, scoate d-ale burţî, nu vez' c-o venit un om acolea?
Şoptite cum erau cuvintele se loveau de pereţii de calcar din Groapă, se rostogoleau, se loveau unele de altele venind din toate direcţiile, amestecându-se şi părea ca omul care le spune este peste tot, nu acolo unde il vedeai.
- Da' ce ie ticule, eşti bolund?! Cin', păcatele miele urcă pân' acolea pă o aşa... şi vorbele rămân fără punct când mă vede întins pe iarbă aşa cum fac şi măgarii stânei când sunt loviţi de lene. Se uita lung, neîncrezătoare ori speriată de arătarea din iarba, se apropie uuşuuurel, poate muşcă drăcia aia şi nu mai pot stăpânii râsul.
- Ptiu! Bată-te norocu', tu iereai. De nu te hlizeai de proasta de minie nu te mai ştiam. Şî tu ce te râzi acolea, ticule, că puteai să zâci.
- Apăi... da' di ce? De cin' mai râdeam noi acu'?! Îi răspunde "ticule", aţi ghicit, baciul, moşu, cum imi plăcea să îi spun. Avea mosul meu o barbă albă, lungă, ca omătul iernii, cu mustaţa îngălbenită într-un colţ, de la mahoarca pe care o fuma şi sunt sigur că fără ţigara aia, veşnic fumată pe jumătate, nu ar fi lăsat în minte mea o aşa amintire. Părul lung îi ieşea de sub pălăria bearcă decolorată de vremuri şi poveşti cum doar el ştia să spună. Mi-a rămas drag omul ăsta atât de simplu, atât de drag încât adevereştr faptul că nu există fericire de care să nu îmi amintesc cu o uşoară tristeţe. Una caldă care aduce şi un zâmbet pe lângă dulcele amar.
- Ia zî tu, mă ţâcă (eu sunt ăsta şi mereu mă amuza felul în care o spunea), cu ce gând prin hoaga asta?
- Nici un gând, moşule. Vin ca să scap de gânduri, să las prin pădurile astea.
- Mdea. No... înţăleg ce zâci da'... pân' aruncă a mea muiere ceva pe blana aia hai să-ţ' arăt ceva. Ui acole, sus. Mă uit spre locul arătat de bota moşului şi văd stânca albă acoperită de flori. O perdea de flori de colţ. Atât de multe că păreau puse cu mâna, ingrămădite de parcă se grăbeau să cucerească cât mai mult din piatra aia. Mă uit cu ciudă la aparatul rămas fără baterie şi mă mulţumesc cu amintirea retinei, nu fără a ofta o dată.
- Lasă, că mai ajungi tu p'acolea şî de-o fi binie ţ-oi spune şî cum o venit pe lume floaria asta. Da'... zî tu, nu-i o minune dumnăzăiască? Cum stă acolea sus, în piatră sacă... d-ar putea şî omu'... eh, hai, că acu' sare muierea la noi că să slăieşte mălaiu'.
Aveam să aflu şi povestea promisă, altă dată, pe o vreme de toamnă când nimerisem la coborâtul oilor.

Despre târâtoare

        Şobolanul. Animal din specia vertebratelor, o rozătoare care, instinctiv, crează repulsie omului, fiind asociat cu tot ce este mai urât. Cu gunoaie, resturi, cadavre, cu cotloanele cele mai întunecate şi mizere. Şi totuşi este un animal care se adaptează uşor la ambient creându-şi destul de uşor un mediu de viaţă confortabil, nefiind deranjat de vânătorii asmuţiţi asupra lui. 

       Ca animal este acceptat totuşi, este ceva ce nu poţi decât să eviţi, nu să fie eradicat, dus la extinţie. Nici nu suntem dumnezei să hotărâm soarta unor rude, până la urmă. Ce facem însă când şobolanul evoluează de la un mic rozător la un hominid?! Nu ca aspect desigur ci din punct de vedere al existenței. De caracter, personalitate, mod de viață vorbesc. Dacă asta ar putea fi numit mod de viață pentru o societate ale cărei valori, normale, sunt totuși ușor zgâlțâite de factorii, de toate felurile, actuali. Șobolanul știe că evoluția lui într-o ființă... superioară (deși nu îmi place ideea de superioritate, și nu o discut acum) trage după ea și greața, asocierea cu gunoiul în care se scăldase. Nu-i prost! Își ascunde urâțenia sub o mască drăguță, copiază din jur ce vede că atrage, mai pune câte ceva pe ici-colo, mai un parfum, mai un citat din cărți (nu citește multe pentru că nu poate, îi displace, dar prinde o idee și pe aia o metamorfozează în diferite feluri în funcție de victimă) și avatarul hominid este gata. O clonă. 

        Eh, infectul ADN rămâne neschimbat, nealterat, și șobolanul-om va putea căsăpi în voie tot ce îi iasă în cale. Fără să țină cont că omul, ăsta pe care îl imită, l-a acceptat și nu la pus pe lista roșie a speciilor pe cale de dispariție. Acum, văzându-se "om", începe să aibă vise de mărire, de zeificare. Se vede stăpân, guru, atoateștiutor, înțelept, ce să zic, ființă oedipiană. Dar! Uită un lucru: mirosul specific pe care îl degajă respirația putredă rămâne și omul începe să fie mai atent. E drept că unii îi vor desconspira acoperirea cam târziu dar o vor face. Momentul ăsta devine panică pentru bietul animal. Începe să treacă prin diferite stări, de la siguranța de sine la spaimă. Când atacă furibund, când smiorcăie la fel de furibund. Degeaba. Odată descoperit este alungat, ocolit, și până la urmă se întoarce în văgăuna de unde a ieșit, nefiind acceptat nici de propria specie care îl consideră un trădător, purtând un stigmat: un eșec al evoluției speciilor.

Târziu

      Spunea Seneca cum că ne petrecem cea mai mare parte a vietii făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic, că toata viata ne-am preocupa de cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit. No, eu zic așa, nu vă urez, vă zic.

      Privește în jurul tău, poate ceea ce nu ai este deja acolo dar ești atât de aproape încât nu vezi, poate că ce cauți aveai deja! Ridică-te din fotoliul în care te-ai prăbușit și caută-l pe omul la care ții, oricare ar fi el, privește-l fără să te vadă și întreabă-te „cum ar fi fost fără?”. Dacă te îngrozește răspunsul, ia-l în brațe în timp ce gătește sau se joacă, sau își rade barba. Nu spune nimic, nu este nevoie de cuvinte. Gestul ăsta face cât toate cuvintele și cine are nevoie de cuvinte daca nu sunt vii? Lasă egoismul, lasă supărarea sau orice te ţine prins în ce a trecut deja. Mâine este azi! Fă asta pentru că e nevoie de o singură secundă ca răspunsul întrebării să devină realitate și apare „de ce nu am văzut?!”, adică regretul (’tu-i crușa mă-sii ar fi continuat un bătrân prieten care nu mai este acum). Și nu vrei să trăiești cu regretul că nu ai avut timp să vezi, să arăți, să trăiești, să faci. Toate astea la timpul ăla în care se putea. Nu fi orb, omule, deschide ochii bine și fii mai atent la tot ce ai deja. Nu lăsa nimic din cele ale societății să umbrească ce ai primit pentru că este neprețuit și nu înțelegi ce poți să pierzi până când pierzi. Ai făcut rău, bun, schimbă asta! Iartă și cere iertare dar nu cu simple cuvinte, arată, în fiecare zi. Ai certat? Lasă-te certat. Ai uitat? Adu-i aminte ce ai uitat. Oamenii care ne dau bine nu merită ignoranța, oricare ar fi sursa, pentru că sunt acolo cu un motiv: au ales asta, voit, pentru tine nu doar pentru ei. Dacă era altfel altcineva era în locul tău. Ține-l în brațe și nu spune nimic. O să înțeleagă și o să ierte.

 Încearcă chiar dacă ți se pare imposibil, chiar dacă ceva te oprește țintuind de pereții minții dorința, voința. Incearcă chiar dacă nu iți va răspunde așa cum sperai pentru ca deja nu mai ai nimic de pierdut. Odată ajuns aici totul este contratimp, aproape târziu. Poate că va întoarce spatele chiar dacă arăți că îți pasă și ca îți recunoști greșeala ori uitarea. Încearcă! Chiar dacă mâine nu mai este acolo ducând cu el până și amintirea. Ce mai ai de pierdut?! Ai, dacă rămâi prizonierul angoaselor minții și al apucăturilor, omenești și ele. Tocmai în asta constă curajul. Să treci peste tot și toate. Acum, nu mâine... azi nu mai târziu.

Geoparcul Platoul Mehedinti

Poveștile munților

- Auzi, bade... zi-mi ceva...
- Ce?!
- ... de ce ții așa de mult la copacul ăla? De cate ori am ajuns pe aici, și nu ajung așa des, te văd pe lângă el. Ba te uiți la rădăcinile ieșite afară, ba pe sus după... numa' matale știi. Ce are el și nu au ăilalți?!
Liniște de mormânt, de se auzeau și corbii din creastă, și musca care zbârnâia de nebună pe lângă oi, și câinii de la stâna de peste valea lui Fiștiag. Se așează încet, parcă nu voia să strivească iarba, pune mâna pe rădăcina osoasă care se întindea ca o mână uscată spre noi, și...
- Păi... nu-ș' cum să-ț zâc ieu... e... ge dămult. Tare mult o trecut d-atunci. Șî nu m-o-ntrebat nimeni. Da' ce-ț' veni?! Altă treabă n-ai avut?!
- Eh, așa-s eu, îmi bag nasul peste tot.
- Ba nu-l bagi, copile. Nu-l bagi. Poa' că doar vez' șe nu vege lumea, nu-ș, zâc șî io. Da-ț' zâc, dacă tot întrebi.
- Dacă nu ți-e bine, lasă, n-o face.
- Ba, că ie binie acu'. Demult... n-o fost. Acu'... doar mi-i dor. Ici, sub fagu' ăsta am pus ș-am avut mai drag pă lume. Ieram tânăr, cam așa, ca tine. Binie... nu aiș', că nu puceam, da' e șeva din dorul ăla ge dămult. E o besmea, atât mi-o rămas... șî îi ierea drag de locul ăsta. Mi-o lăsat cu limbă ge moarte să las colea șeva d-al iei... Ș-am.adus... Cum să nu mă uit șî să văd șe șî cum?! Să nu zâci că mi-s dus cu pluta, că nu-s. Doru', mă copile, nu are leat, are vreme, șî vremea asta țâne cât omul de-l poartă. Că nu să stânge nici cu toată apa ge pă râu' ăla... Și mâna uscată ca și rădăcina aia imi arăta unde era apa aia.
- Apăi... acuma... dacă tot ce fac părtaș la săcretele mele, hai să-ț' mai arăte moșu' șeva. Mă ia de braț, sprijinindu-si dorul de mine și mă duce să-mi arate doi pisoi. Mici și plăpânzi. Ghemotoace de blană. Unul alb și unul negru.