Pe cărări de munte

marți, 18 octombrie 2016

Cobor pe o uliţă, cam alene, cu soarele în ceafă. O turmă de capre mă depăşeşte fugărite de un câine ce se împiedică în limba scoasă de-un cot. Un cârd de gâşte se arată iritate de prezenţa mea şi arată asta încercând să guste din pantalonii mei. Pe un deal, în faţă, un cocoş îşi strigă soaîele, o găină cotcodăceşte mândră undeva în dreapta... în stânga, ceva mai aproape, o voce de bătrână- "Codârrrr, fir-al închinatului! Treci acas'! Ia uite mă la el!" Cosaşii fac întrecere, care cântă mai tare... Şi peste toate pluteşte un miros de fum amestecat cu mâncare. Laif is biutiful!

Biserica cătunului Negruşa din coasta Munţilor Mehedinţi cocoţată ca şi micul sat pe o culme ce nu lasă impresia că in acel loc pustiu ar fi picior de om. Ca să ajungi acolo ai de urcat o culme atat de abruptă şi intortocheată incât şi maşina lasă impresia că işi scuipă motorul. Odată ajuns... altfel arată povestea. Case mici si ingrămădite pe muchia plaiului, unele mai noi (semn că satul nu moare curând), altele mai pe-o parte gata să le sufle vânturile ce bat dinspre Pietrele Cloşanilor, ce se văd atât de frumos conturate din Poiana Mare a Negruşii, si copii. Mulţi. Unii murdari dar frumoşi şi sănătoşi de-ţi vine sa ii smotoceşti ca pe motani, alţii mai dichisiţi dar la fel de veseli si rumeni in obrăjori. Si toţi se joacă, ţipă, gonesc gâşte şi găini, aleargă cu câinii dupa ei in sfoară spre disperarea băbuţelor ce suduie de mama focului pe la porţi. Cand apari tu, călătorul, tot tabloul ăsta impietreşte pentru câteva secunde. De fapt până cand dai bineţe si cum a-i terminat de spus ultima literă din "bună ziua", totul prinde viaţă din nou. Totul.

Povestile muntilor

Când am văzut căsuţa gândul m-a dus la poveştile lui Creangă, la Sfânta Vineri din basmele bunicilor, la bătrâna cu dinţii de lână. Privesc fascinat, aproape hipnotizat şi... din casă iasă o bătrână. Se apropie zâmbind, încet, parcă grijulie să nu calce vre-o jivină micuţă ascunsă în iarbă si, când ajunge lângă mine, văd că are în şorţul petecit, mere. Flanelul de lână, ponosit dar curat, mirosea a săpun de casă şi a busuioc, baticul negru îi cădea pe frunte acoperindu-i ridurile şi ochii de lumina soarelui. Doar ochii, negri şi sticloşi, mai aveau ceva din omul de altă dată. Îmi scot ochelarii de soare şi zâmbesc. Zâmbeşte şi ea şi cu mâna zbârcită şi uscată, apucă un măr şi mi-l intinde. Îl iau şi până să apuc să zic ceva se întoarce şi pleacă. Dispare aşa cum a apărut iar dacă nu aveam în mână mărul muşcat puteam să cred liniştit că am visat cu ochii deschişi. Îmi pun ochelarii la loc şi plec la rându-mi muşcand din cel mai bun măr pe care l-am mâncat vreodata. Măr cu miros de busuioc.

Imi iau cafeaua şi mă aşez într-un colţ, sub umbrela ce nu părea că reuşeşte să ţină departe arşiţa. In capătul celălalt aşezat pe o bancă, un bătrân, cu mâinile împreunate deasupra toiagului. Mâini înconvoiate de timp ce iau parcă forma bucăţii de lemn, obişnuite cu mânerul rotund. Mă priveşte curios cum mestec încet în cafea. Priveşte atent la mişcările linguriţei. "Ce-o gândi acum de se uită aşa atent... ori priveste in gol"- gândesc. Il las în lumea lui şi mă intorc la cafeaua mea întrebându-mă de ce nu alesesem ceva rece. Din drum se aud paşi târşiţi şi zgomot de baston lovit de asfalt, ca un refren. Un alt bătrânel se apropie grăbit, rezemându-se în ajutorul de nădejde, toiagul, cu paşi mici dar repezi şi sigur pe el. Parcă întârzie undeva, îmi zic. Trece ca trenul pe lângă mine, urcă scările la fel de repede şi se aruncă pe bancă lângă celălalt. Pentru câteva clipe rămân cu mâna în aer uitând de cafea, surprins de agilitatea lui şi privesc scena.
Se privesc câteva clipe aşteptând parcă să zică celălalt ceva.
...
- Ce căldura!
...
- Mare căldura, dom'le!
- Ha?
- Ii arşiţă mare! Da' ce dracu', nu mai auzi?!
- Eh, nu prea.
...
- Zîcea Busu că doar azi îi cald.
- Minte dă-l dracu'...
- E minte!? Ii zâc şi lui alţii, că nu ceteşte iel in stele.
- Tot aia îi, c-o fi el sau altu' tot pe iel îl injură oamenii. Io am lăsat fânu' pe geal, că m-am luat după iel şî l-o udat arşiţa de-o anunţat iel.
Râd amandoi şi iar se aşterne liniştea.
...
- Da ai văzut ce leje dau ăştia iar?
- Ce zâci mă?
- De leje mă, ce dracu', când ai surzât aşa că erai mai în pucere!
- Păi ce, dacă nu aud nu-s în pucere?! Ia să vezi când o iau în deal, nu să tîn cânii de mine.
Ii privesc zâmbind pe bătrâneii care se amuză de ce le-a lăsat viaţa şi sorb ultima picătură de cafea. Mă ridic şi plec având în minte imaginea mâinilor înconvoiate de viaţă, deasupra toiegelor. Il las râzând fără să le pese de bătrâneţe, cu gândul la Moromete.