- Ce?!
- ... de ce ții așa de mult la copacul ăla? De cate ori am ajuns pe aici, și nu ajung așa des, te văd pe lângă el. Ba te uiți la rădăcinile ieșite afară, ba pe sus după... numa' matale știi. Ce are el și nu au ăilalți?!
Liniște de mormânt, de se auzeau și corbii din creastă, și musca care zbârnâia de nebună pe lângă oi, și câinii de la stâna de peste valea lui Fiștiag. Se așează încet, parcă nu voia să strivească iarba, pune mâna pe rădăcina osoasă care se întindea ca o mână uscată spre noi, și...
- Păi... nu-ș' cum să-ț zâc ieu... e... ge dămult. Tare mult o trecut d-atunci. Șî nu m-o-ntrebat nimeni. Da' ce-ț' veni?! Altă treabă n-ai avut?!
- Eh, așa-s eu, îmi bag nasul peste tot.
- Ba nu-l bagi, copile. Nu-l bagi. Poa' că doar vez' șe nu vege lumea, nu-ș, zâc șî io. Da-ț' zâc, dacă tot întrebi.
- Dacă nu ți-e bine, lasă, n-o face.
- Ba, că ie binie acu'. Demult... n-o fost. Acu'... doar mi-i dor. Ici, sub fagu' ăsta am pus ș-am avut mai drag pă lume. Ieram tânăr, cam așa, ca tine. Binie... nu aiș', că nu puceam, da' e șeva din dorul ăla ge dămult. E o besmea, atât mi-o rămas... șî îi ierea drag de locul ăsta. Mi-o lăsat cu limbă ge moarte să las colea șeva d-al iei... Ș-am.adus... Cum să nu mă uit șî să văd șe șî cum?! Să nu zâci că mi-s dus cu pluta, că nu-s. Doru', mă copile, nu are leat, are vreme, șî vremea asta țâne cât omul de-l poartă. Că nu să stânge nici cu toată apa ge pă râu' ăla... Și mâna uscată ca și rădăcina aia imi arăta unde era apa aia.
- Apăi... acuma... dacă tot ce fac părtaș la săcretele mele, hai să-ț' mai arăte moșu' șeva. Mă ia de braț, sprijinindu-si dorul de mine și mă duce să-mi arate doi pisoi. Mici și plăpânzi. Ghemotoace de blană. Unul alb și unul negru.
