După o pauză
mai îndelungată ne întoarcem în Valea Cernei
cu gândul să urcăm spre Viru Iuții. Deci, dis- de- dimineață ajungem la
km 17, de unde o să urcăm spre cătunele din Munții Cernei având ca țintă finală
frumoasele locuri din creastă. Începem să urcăm prin locuri unde v-am mai
plimbat în iarnă când am mers la nea Lazăr din Pietruia.
Acum însă o să mergem spre Inelet și de acolo, urcând Cracul Certejul o să ajungem în Știvuța și
Viru Iuții. Un
timp urcăm pe o potecă marcată de organizatorii maratonului Hercules apoi lăsăm
marcajul continuând drumul spre creastă prin locuri umblate doar de localnici.
Poteca ne apără
de soarele ce se anunța arzător, mergând prin pădurea de fag , ieșind rar in
poieni ce ne îmbătau cu mirosul de fân
cosit. Cosașii sar in toate părțile ferindu-se de pașii noștii și ici-colo câte
un fluture se învârtea parcă amețit de căldură
, aceasta împletire de sunete, imagini și parfumuri făcând din aceste simple
locuri un tablou demn de semnătura unui maestru pictor.
După ce am
mers o bună bucată de drum prin acest păienjeniș de potecuțe, ajungem în cătunul
Ineleț unde
o să facem o mică pauză după care o să
urcăm Cracul Certejul spre Poiana Știvuței, unde sperăm să mai găsim zmeură . Dar
pană acolo ne încântăm privirea si sufletul cu mireasma florilor și umbra
codrilor verzi, răcoroși. Lăsăm cătunul Ineleț în spate și luăm în piept Cracul
Certeju ce se
zburlește la noi , punându-ne în cale o culme abruptă de care nu ne speriem
însă și după ce scăpăm de ea ajungem într-un mic luminiș unde o să ne tragem
sufletul , după care ne vom afunda din nou în pădure. Este plăcut. Deși urcăm mereu suntem feriți de soare de umbrela răcoroasă
a bătrânilor fagi ce ne face cărarea mai ușoară. Știm însă că odată ce ajungem
in gol alpin aceasta o sa ne părăsească lăsând-une la mila soarelui.
Doar dacă ai pășit vre-odată pe o cărare
de munte înțelegi ce au simțit cei care au scris atât de multe despre iubirea
lor: muntele „Există colțuri de natură
ascunse în care peisajul și viața putinilor oameni păstrează aproape nealterat
caracterul lor original. Un asemenea colț mai este încă Valea Cernei, o mică
lume aparte, cu viața şi aspectele ei particulare. Un loc magic, parca decupat
din povesti.
La fiecare cotitură a potecii se desfășoară altă și altă priveliște. Ori te adâncești în tăcerea sumbră a
codrului înverzit, ce-şi tremură frunzișul într-un murmur ademenitor, ori auzi
zgomotul săltăreț al unui pârâu sau te pierzi în vre-o pădurice de arbuşti. Alteori, trecem pe sub prăpăstiile măreţe ale teraselor ascultând
numeroasele căderi de apă, admirând romanticele stâncării, unde chipuri
răsărite din mormane de pietre deşteaptă puterea nemărginită a fanteziei.
Măreţia solemnă a munților întunecoși îşi împrăștie în văi toată comoara de
peisaje, în cadrul cărora se desfășoară atâta viață: Pe întinsul plai, Pe o
gură de rai...”
Ajunși sus, uităm de foame, de sete si stăm să admirăm măreția
locurilor ce ne înconjoară. Așezați cuminți lângă gurguiul de piatră privim
spre zările încețoșate încercând să deslușim ce locuri se ascund privirilor
noastre. Aburul fierbinte al amiezii face un zid de nepătruns si ghicim mai
mult creasta Țarcului, a Godeanului
și ceva mai ușor de văzut Munții Vâlcan. Ne mulțumim cu ce zărim mai aproape: cu trupul masiv al Vlașcului cu calcarele arse de soare ale Munților Mehedinți.
Timpul trece iute însă si coborâm spre Valea Cernei. Alegem
să facem asta coborând drept spre Știvuța căci este mai ușor la coborâre, nemaifiind nevoie să mergem
pe unde am venit. Coborâm iute spre Bogdănău si de aici spre Poiana Știvuței unde intrăm in pădure
și pierdem din ochi goliciunea crestelor. Ne afundăm tot mai mult in pădure și
cu fiecare pas lăsăm in urmă aceste frumoase locuri unde ne simțim in largul
nostru dar, ca întotdeauna , facem deja planuri pentru o altă drumeție pe cărări
de munte.
