Mă întreabă amicii de ce merg pe munte. Știu, știu, intrebarea clasică dar care ne face pe mulți să dăm răspunsuri cât mai pompoase, cu citate sofisticate și exemple de tot felul. Ei bine, fiecare are motivul său, bine determinat, înțepenit zdravăn în modul de viață. Exact! Este mod de viață pentru mulți, majoritatea cred. Unii aleg calea asta, a muntelui, pentru că il consideră un izvor de sănătate, alții pentru peisaj sau liniste, sau toate la un loc. Unii il cațără, alții călătoresc... sau merg să facă zgomot (despre ăștia nu vorbesc că mă enervez și nu face bine la zen). Motivele sunt multe și variate dar să revin la mine. Mmmm... eu... merg pur și simplu. Mă atrage continu de parcă aș fi legat cumva de el. Tot ce fac are legătură cu el sau măcar incerc să ajung cât de des pot. Nu concep viața mea fără el, muntele.  Nu pot să stau departe de el prea mult timp, o iau razna, nu te mai ințelegi cu mine (bine, nu în sensul urât al cuvântului), sunt dependent. Și ca mine mai sunt mulți. Merg pentru că acolo mă simt acasă. Acolo totul este simplu. Acolo îmi sunt simțurile ascuțite la maxim din dorința de a absorbi tot, sunete, imagini, mirosuri, zgomote. Mai merg pentru liniștea lui și liniștea ce mi-o insuflă, pentru mirosul pădurii incălzite de Soare, pentru apa rece din cascade și lacuri, pentru iarba aia rece de pe culmi, pentru abrupturi, plaiuri, văi, chei, doline, peșteri sau avene. Merg pentru că îl vreau și, fără modestie, mă simt ca fiind o extensie a lui iar el, muntele este cu mine aici, acum, când scriu.

                                                                Ăsta este motivul:

Povestile muntilor

Paşii târşâiţi mă fac să intorc capul. O bătrână, măruntă, uscată ca iasca dar iute de picior, se grăbea să ma ajungă. Mă opresc. "Ce-o căuta in pustiul ăsta!"

- Saru' mâna!

- Să fii sănatos baiece! Da'... ce caţi p-aişi? Sângur ca cucuvaia?

- Mă plimb mumă, ii zic râzând, amuzat de comparaţie. Dar matale unde te duci aşa grăbită?

- Pesce vale, la neamuri, că mi-o murit omu' şî duc ge pomană, cum îi rânduiala. Daca tot ce gasîi colea, stai sa zişi bodaproste.

Mâinile uscate scotocesc in traistă iute dar cu grijă şi scoate o pungă legată ce mirosea dumnezeieşte. Se închină şi după ce spune câteva cuvinte inţelese doar de ea şi bănuite de mine, îmi întinde punga desfăcută. O face incet, cu grijă, si ochii inlăcrimaţi. Aveam un nod in gât şi un bolovan in stomac pentru că în doar câteva clipe înţelsesem cât la iubit. Bătrâna traversa Munţii Mehedinţi, prin fueroaga Beletinei, să ajungă în Topenia, la neamuri. Nu rânduiala ce o ducea la îndeplinire m-a convins ci lacrimile şi sfiala cu care mi-a dat colacul. Am renunţat la drumul meu şi i-am luat traista din spate.

- Merg cu matale, nu am mai fost cam demult pe Cracul lui Stepăn. 

- Lasă, mumă că-s învaţată, ge fată mare bat poceaca asta. Râde cu poftă in timp ce îşi şterge pe ascuns ochii şi mă lasă sa ii iau bagajul. "Shit! Ce-o avea frate in ea, pietre?!" Mă vede şi zâmbeşte. Nu zice nimic dar mai tarziu aveam să aflu că râdea în sine şi se aştepta să o ajut. "Ce-am vazut cum merjeai şî sciam că nu m-ai lasa să mă mânşe lupii". 

Plecăm încet, doi oameni, două generaţii despărţite de câteva veacuri dar cu "ceva" in comun. ;)